Bee Wilson, jurnalist, scriitor şi gourmet, este un om care ştie să vorbească la fel de bine cum scrie şi a cărui carte („Consider the fork)„ pune pe masă aspecte inedite şi conexiuni originale ale umilei furculiţe cu istoria şi cultura umanităţii (ştiaţi, de exemplu, că furculiţa a fost anatemizată de biserică şi prin urmare în unele tablouri contemporane Inchiziţiei aceasta nu apărea, deşi era uzuală?). O „citire„ avizată a operelor dintr-o anumită epocă poate releva amănunte nebănuite!

Pauza de cafea este scurtă şi în timpul ei se cumpără cărţi sau obiecte. Facem cu rândul voluntariat în cadrul târgului de obiecte, stabilind preţuri şi încasând banii pentru mici ustensile şi veselă desperecheată adusă de acasă de fiecare din participanţi şi vândută în beneficiul fundaţiei care organizează evenimentul.

NOVICII AU ECUSOANE VERZI, CEI CU ŞTATE VECHI, NEGRE, IAR TRUSTEES (CEI DIN COMITETUL DE ORGANIZARE ŞI CARE SE OCUPA ÎN TIMPUL ANULUI DE ACTIVITAŢILE FUNDAŢIEI), ROŞII. Te face să vrei să fii „negru„, ba chiar „roşu„, când vezi cât respect şi interes atrag cei care se ocupă de simpozion.

Cei mai mulţi participanţi vin în fiecare an; unii ca să audieze, alţii ca să susţină diverse lucrări. Acestea sunt inegale ca valoare şi prezentare, iar cei trecuţi prin anii anteriori îţi spun unde merită să mergi şi ce nu trebuie să ratezi.

CUM AR FI PRELEGEREA SUSŢINUTA DE AUSTRALIANUL LEN; sala este plină ochi cu mult înainte de începere, se stă pe scaune, pe mese şi pe mochetă, cu gâturile şi urechile întinse la maximum. Anul acesta Len a ales să vorbească despre modurile cum amestecăm ingredientele, fie ele lichide sau solide.

Discursul şil-a intitulat „Shaken, not stirred„ şi debutează cu una din melodiile-emblemă pentru 007. Len însuşi se prezintă ca un James Bond la vârsta a treia, devenit profesor de chimie şi showman. Împleteşte scurte filmuleţe cu grafice şi explicaţii coborâte în sfera culinară pentru a ne arăta ce se întâmplă când amestecăm în sensul acelor de ceasornic şi apoi invers, cum înglobăm mai bine aer în albuşuri sau făina în compoziţii spumoase. Se lasă cu aplauze şi chiote la scenă deschisă, bineînţeles.

O italiancă în vârstă prezintă sculpturi în zahăr din epoca renascentistă, o turcoaică tânără face o trecere în revistă a tipurilor de cărucioare ce vând street food în Istanbul. O englezoaică împărtăşeşte cele învăţate despre semnificaţia thali, platoul indian pe care se serveşte o selecţie de mâncare tradiţională. Doi americani vorbesc despre imprimanta 3D în gastronomie şi bling, moda cuţitelor de marcă printre cunoscători. Subiectele sunt atât de variate încât par a fi foile unei verze creţe.

Tema comună este cultura materială creată în jurul mâncării. Pare filosofie pură la o primă vedere, iar e-mailurile cu teme de discuţie trimise de secretara fundaţiei cu luni înainte de eveniment au pus totul într-o lumină sobră şi scolastică, care piere rapid la faţa locului. Oamenii sunt relaxaţi şi puşi pe glume, morga britanică se împacă bine cu alcoolul de la bar, iar subiectul este tratat de o manieră acum academică, acum diletantă. Cultura materială înseamnă atât oale şi ulcele, cât şi impactul pe care obiecte, produse şi echipamente din zona bucătăriei îl au asupra noastră direct sau nu (gândiţi-vă la efectul cuptorului cu microunde asupra timpului liber şi asupra atitudinii faţă de mâncare a unei familii americane).  

Din fericire, există o tradiţie adânc înrădăcinată cu privire la libertatea de a audia parţial o prezentare; având loc trei prezentări simultan, participanţii sunt încurajaţi să intre şi să iasă de la fiecare în funcţie de interesul pe care li-l suscită.