Răspunsul la întrebările despre situaţia economică a Greciei sunt la fel de evazive la o fabrică locală de prelucrat măsline. „Nu ştim câţi bani facem. Nu este un model standard de business. Lucrăm doar două luni pe an şi depindem mereu de vreme. Vreţi să vă spun câţi bani fac din munca mea?" - spune proprietarul fabricii de ulei de măsline Sotireli, o afacere de familie aflată la cea de a patra generaţie. Deşi din 2005 produc într-o fabrică dotată cu echipamente noi, în urma unei investiţii de peste un milion de euro, el prezintă vechea fabrică, unde se producea ulei printr-o metodă tradiţională încă din 1915. Atât tatăl, cât şi fratele şi mama lui lucrează la fabrica unde „nu poţi să laşi doar maşinile să facă treaba".

Producţia anuală este de circa 2.000 de tone de ulei de măsline, din recolta fermierilor de pe insulă. Iar profitul vine din cota de 10% din uleiul obţinut din măslinele aduse de fermieri, în timp ce restul revine acestora. „Este metoda veche de plată. Fabricile de ulei de măsline au fost primul tip de bancă: atunci când cineva avea nevoie de bani, venea la proprietarul fabricii, iar banii erau înapoiaţi la recoltă". Peste 1.000 de fermieri îşi aduc măslinele aici în cele două luni de producţie, noiembrie şi decembrie, iar clienţii sunt în număr de câteva mii, doar în Grecia. Proprietarii sunt mândri şi dispuşi să vobească despre fabricile lor, aflate în familie de generaţii întregi, dar se simt lezaţi când sunt întrebaţi cât câştigă.

Lucrurile stau diferit la o fabrică de marmură, unde „un bloc de marmură poate să coste cât un Mercedes", potrivit unui angajat al fabricii Haritopoulos. Marmura „Albă ca Zăpada", tăiată direct din stâncă cu un fir de diamant, este prelucrată la cele 11 fabrici de pe insulă, de unde ajunge în SUA, Italia sau Arabia Saudită. Doar la Haritopoulos sunt produşi circa 80.000 de metri cubi anual, la un preţ de 10.000 de euro pentru cinci metri cubi; preţul se poate dubla odată cu prelucrarea. „Chiar dacă facem profit, toate hotelurile şi pensiunile plătesc 2% din venituri la primărie, iar noi plătim mai mult decât toate acestea la un loc", spune un angajat. Terenul unde se exploatează marmura aparţine primăriei şi este concesionat printr-un contract de 50 de ani, în curs de prelungire.

MĂSLINUL ŞI MARMURA SUNT  VĂZUTE, DE MAJORITATEA CELOR CARE LUCREAZĂ ÎN DOMENIU, DREPT O BINECUVÂNTARE. Un alt exemplu, surprins de o televiziune olandeză într-un reportaj despre o altă insulă grecească, Skopelos, şi autorităţile locale care administrau compania care livrează apă, deţinută de stat, este reprezentativ. Reportajul arăta cum cei 5.000 de locuitori ai insulei şi proprietarii de hotel din Skopelos nu vor şi nu şi-au plătit facturile la apă în ultimii 20 de ani; prin urmare, compania are pierderi de circa un milion de euro. De ce? Un localnic a reabilitat un drum care îi traversa terenul şi a agreat - nu pe hârtie - să nu îşi plătească facturile toată viaţa. Acest lucru i-a revoltat pe alţi locuitori ai insulei, în timp ce alţii sunt convinşi că apa este un dar de la zei.

„Voi căutaţi joburi care să vă ţină la birou cât mai mult, în timp ce noi căutăm căi prin care să muncim cât mai puţin", mi-a spus într-o discuţie despre valorile vesticilor un proprietar de tavernă. Problema de comunicare cu primarul şi, în general, cu toată lumea de pe insulă nu era una de limbă, ci de cultură. Grecii - cel puţin cei din Thassos - mi-au lăsat impresia că trăiesc într-o bulă, în care valorile lor sunt total diferite de cele ale societăţilor cu aspiraţii capitaliste. Sunt prinşi undeva între est şi vest, între gloria antică şi sărăcia prezentului, între ortodoxie şi raţional. Iar asta i-a dus la o criză de identitate, sursă, poate, a celei economice.

Când criza a început în Grecia, revista germană Der Spiegel o prezenta pe Afrodita din Milo pe copertă, cu titlul: „Pungaşul din familia euro". Primele proteste au izbucnit imediat după articolul în care grecii erau caracterizaţi drept maeştri ai corupţiei, nedemni de trecutul glorios. Trecutul glorios pare să fie acum o povară pentru grecii care tânjesc la realizarea unui vis promis de clasa politică: că Grecia poate fi diferită de restul lumii, o utopie în care grecii să trăiască precum olimpienii. Poate ar reuşi dacă vor găsi o variantă de monetizare a proprietăţilor intelectuale - de la „Colecţionarul de somn" al primarului din Thassos şi până la comedia lui Aristofan, în care sunt ironizate tocmai abuzurile şi corupţia din instituţiile ateniene.