Dar nu toţi vânzătorii aşteaptă să vină clienţii. Alţii, pe care tentaţia de a-i numi bişniţari e mare, se apropie insidios de tine pe stradă, şi-ţi pun în mână un pacheţel de hârtie. De cele două ori în care mi s-a întâmplat asta, în pacheţel am găsit prima dată doi cercei, prezumtiv de aur, şi un inel.

"C'est un cadeau, mon ami", spune vânzătorul. "Nu trebuie să-mi dai nimic, dar accept euro sau dolari", spune el, urmărindu-te peste tot.

În Dakar, la restaurante care seamănă cu cele din Vama Veche, o masă relativ consistentă la un restaurant care-şi acceptă limitele costă în medie 12-15 dolari. Nu trebuie date la o parte berile La Gazelle, Flag sau Castel. La fel, nici berea Super Bock, pe care am băut-o la o pensiune din mijlocul insulei Santiago din Capul Verde.

Ce ar trebui să ştie afaceriştii români care vor să investească în Africa? O spune ministrul energiei din Dakar: "Dacă vreţi finanţare, nu avem, pentru că resursele noastre bugetare sunt mici. Când vin aici, companiile chineze nu vorbesc de finanţare. Dacă vreţi să faceţi afaceri în Africa, faceţi precum chinezii: nu cereţi bani". Parcă nu mai e aşa de atractiv, nu?