În Senegal un investitor în agricultură are nevoie de acceptul unui consiliu local pentru a exploata un teren agricol, iar o condiţie este ca localnicii să fie implicaţi, într-un fel sau altul.

Frapant pentru românii care nu-şi prea apreciază ţara este că foarte mulţi africani, odată ce şi-au terminat studiile în Europa sau America, se întorc în ţările lor. Îmi imaginez acum reacţia unui elev de la un liceu "bine cotat" citind, prin absurd, textul ăsta. În Conakri, un oraş în care paznicii instituţiilor publice sunt înarmaţi cu AK-uri, am întâlnit doi ziarişti care, după ce şi-au terminat studiile în Franţa, s-au întors acasă. Acum fiecare are propria publicaţie, dar vor să mai studieze în Europa, inclusiv România.

"Voiam să schimbăm ceva, să facem ceva în ţara noastră", spun ei. Frumos motiv, completat de un altul, de data asta mai pe înţelesul tuturor: "Dacă vrei să faci ceva aici, cei care au studiat în afară au şanse mai mari să aibă slujbe bine plătite". Şi unde este cel mai bine? La stat, desigur, pentru că sectorul privat e încă în faşă.

Ţările vest-africane au mai multe lucruri în comun cu România decât v-aţi închipui. Clasa de mijloc e în cel mai bun caz firavă, iar elita se respectă cu aceleaşi simboluri: case mari, maşini scumpe, conturi în bănci care ştiu să păstreze un secret.

Traficul e aproape la fel de ininteligibil ca în Bucureşti, cu diferenţa că lipsesc înjurăturile, claxoanele isterice şi ameninţările cu pumnul, bâta sau pistolul. Respectarea celor mai simple reguli de circulaţie e o provocare la fel de mare ca în România, iar asta poate fi o mică parte a stării îngrozitoare a maşinilor.

O mare problemă este însă traficul de droguri, mai ales în Bissau şi Capul Verde, ţări de tranzit prin care este livrată de exemplu cocaina sud-americană în Europa, America sau Asia. Chiar cu câteva zile înainte de a ajunge în capitala Capului Verde, Praia, poliţia a capturat două tone de cocaină. Un lucru destul de obişnuit este reglarea de conturi între traficanţi, inclusiv prin crime comise în mijlocul zilei. O altă mare problemă a locuitorilor din Capul Verde: "Avem foarte mult timp liber", după cum spune un ziarist la un post de televiziune de stat. Programul de muncă: 8.00-15:00. O mare problemă,

într-adevăr.

În cele zece zile africane am văzut doar oraşe-capitale. Nu m-am aventurat în safari sau în junglă, din mai multe motive, dintre care cele mai importante au fost timpul scurt şi desele întâlniri cu oficialităţi.

Izibitor este modul în care sărăcia coexistă cu o bunăstare de invidiat şi în ţări pe care în general le considerăm etalon de bunăstare.

De la aeroporturi, ale căror piste nu sunt într-o stare care să te facă să te simţi neapărat în siguranţă când decolezi sau aterizezi şi unde un singur ofiţer de poliţie are mai multe sarcini (de la ştampilatul paşapoartelor la scanarea bagajelor), la barăcile încropite pe marginea străzilor din pungi, crengi şi carton şi care se numesc "magazine", cu tarabe şi număr de înregistrare. De la maşinile care în marea majoritare ar fi trebuit de mult casate sau bordeiele în faţa cărora, pe marginea străzilor bine asfaltate, se jocacă în ţărâna roşie grupuri de copii care râd şi fac cu mâna grupului de "tuobab" (om alb) care se zgâieşte neîncrezător la mizeria din jur şi concurează cu japonezii la viteza apăsării pe butoanele aparatelor de fotografiat.

Ce vezi mergând pe arterele mari din Dakar, Conakry sau Bissau: multe locuinţe sunt atât de prăpădite încât te miri că mai stau vertical. Caroseriile de maşini abandonate pe marginea drumului, mormane de gunoaie, moloz şi trunchiuri de copaci, mulţimi de oameni pe străzi (mi s-a explicat că stau pe străzi încercând să găsească de muncă din cauza ratei imense a şomajului).

Dar imaginea cuiva aruncând pe stradă un sac de gunoi nu cred că ar trebui să ne facă să ridicăm din sprâncene.

Casele mai arătoase, ca să nu mai spun de vile, noi sau din perioada colonială, sunt păzite în permanenţă de unu sau doi gardieni, care de cele mai multe ori par că dormitează ori ascultă muzică la smartphone.

"Este un cadou. Dă-mi euro sau dolari" zice un vânzător de tablouri. De când am ajuns în Dakar, mi s-a spus că e musai să merg în piaţa de artizanat. Oferta e tentantă: curele, genţi, pantofi, poşete din piele de crocodil, struţ sau iguană, sculpturi sau haine tradiţionale africane. Totul la un preţ negociabil!

În piaţă, indiferent de oră, eşti întâmpinat cu "Eşti primul meu client. Vino puţin în magazinul meu. Nu trebuie să cumperi nimic, doar să te uiţi la marfa mea". Dacă ai făcut greşeala să intri într-un magazin, ai o singură şansă: să cumperi. Dacă refuzi, eşti pierdut, pentru că va trebui să suporţi trageri insistente (nu şi agresive) de mână din toate părţile, rugăminţi sau promisiuni "Îţi dau şi un cadou".

E destul de obositor să îi convingi că vei intra în magazin, dar după ce arunci un ochi prin toată piaţa - o minciună complet neconvingătoare, dar care pe moment părea o idee cel puţin grozavă. Sunt în stare să se ţină după tine cât timp stai în piaţă, iar ca să se asigure că ai reţinut, îţi dau o carte de vizită şi-ţi indică numărul magazinului. Bineînţeles, dacă eşti neispirat şi vrei să ieşi din piaţă pe unde ai intrat, vânzătorii cărora le-ai promis că le vei vedea marfa îţi vor aminti rapid de făgăduinţa făcută. Ca regulă, preţul final trebuie să fie cam o trime din cel cerut iniţial. O regulă cu destul de multe excepţii, de altfel.