Este insa nevoie de o largire a limitei de deficit pentru ca statul sa faca investitii? Aici intervine al treilea motiv invocat de presedinte pentru noul acord cu FMI, anume ca Romania are nevoie de asistenta de la FMI, UE si Banca Mondiala pentru reformele de convergenta cu Uniunea Europeana (conform noului acord, FMI ar contribui la linia de credit cu 3,6 mld. euro, UE cu 1,4 mld. si Banca Mondiala cu 400 de milioane). Apropierea de UE nu tine insa numai de indicii cantitativi cunoscuti - deficit, datorie, inflatie - ci trebuie sa treaca de elefantul din sufrageria Romaniei, am numit companiile unde statul mai este majoritar. I-am spus elefant din sufragerie pentru ca nimanui nu i-a placut sa vorbeasca despre el, nici economistilor, ba chiar nici FMI.

Daca la precedenta evaluare, de la sfarsitul anului trecut, oamenii FMI spuneau ca arieratele generate de cele zece companii de stat monitorizate erau cam la 3% din PIB, acum Jeffrey Franks, seful misiunii FMI, spune ca arieratele au ajuns la 5% din PIB (neincluderea lor in deficitul bugetar a mascat pana acum existenta acestei gauri), iar in noua scrisoare de intentie apar si altele: la Compania Nationala a Huilei, Termoelectrica, CFR Marfa, CFR Calatori, Compania de Autostrazi, Metrorex sau Electrocentrale Bucuresti se adauga Tarom, Posta Romana, Oltchim, Societatea Nationala a Lignitului Oltenia si Electrica Transilvania Nord.

Guvernul s-a angajat ca pana in iulie sa le imparta in trei - restructurabile, privatizabile si lichidabile. In ciuda comentariilor care au acuzat duritatea unui program ce indeamna la privatizarea a aproape tot ce mai misca in ograda statului, noul acord pare chiar mai permisiv decat precedentul: anul trecut, Guvernul promitea FMI ca va incepe privatizarea CFR Marfa inca din aprilie 2011 si a Termoelectrica pana in iulie, in timp ce acum e vorba doar de inceperea privatizarii pana la sfarsitul anului, cu continuarea "cand conditiile pietei o vor permite" (pentru CFR Marfa) si de alegerea libera a Guvernului in privinta a ceea ce se intampla cu societatile energetice.

FMI nu se opune, adica, din principiu infiintarii "campionilor nationali" Electra si Hidroenergetica, dar daca statul nu va izbuti sa constituie cele doua societati, atunci se va merge inainte cu privatizarea, pana la vanzarea pachetelor majoritare. In paralel insa, privatizari oricum vor avea loc in energie, chiar daca e vorba doar de pachete minoritare si chiar daca se va intampla cu intarziere (ca in cazul Romgaz, amanata pana in primavara lui 2012). Guvernul are nevoie de bani si nu-l impiedica nimeni sa urmeze exemplul aceleiasi Polonii, care isi finanteaza deficitul cu bani din privatizari, sau chiar al Rusiei, bastionul etatismului, care a anuntat recent un program masiv de privatizari partiale ale unora dintre cele mai valoroase active ale statului.

Pentru pregatirea oricarei privatizari este insa nevoie de un climat atractiv, care, in cazul firmelor din energie, consta in primul rand intr-o piata cu preturi libere. Chestiunea preturilor, in speta la gaze, a evoluat la fel de silentios anul trecut ca si cea a firmelor cu pierderi, pentru ca iarasi nimeni n-a avut interes sa vorbeasca despre ea, cu exceptia multinationalelor (E.ON) jignite de genul de subventie inventiva oferita de stat unor industrii dependente de gaz ieftin (combinatele lui Ioan Niculae, care au avut dreptul de a folosi numai gaz din productia interna). Acum i-a venit si ei randul, cu un Jeffrey Franks indemnand Guvernul sa termine mai repede analizele de la ANRE si sa treaca la liberalizarea preturilor, daca se poate chiar de anul acesta.