Revenind la avertismentele lui Jeffrey Franks, să vedem şi în ce constă strategia pe termen lung. În 2005, opoziţia preşedintelui Traian Băsescu a împiedicat privatizarea CEC, a Romgaz, a Poştei Române sau a Societăţii Naţionale a Sării; acum, presat de termenii acordului cu FMI şi CE, Guvernul a putut doar să exerseze cu succes arta tragerii de timp, nu numai în materie de liberalizări de preţuri şi de privatizări ale "perlelor coroanei" (înlocuite pentru moment de soluţia managementului privat), dar şi de restructurări la companiile cu capital majoritar de stat producătoare de pierderi şi arierate, adică exact ceea ce se anunţa până la un moment dat a fi pariul cel mare al anului 2011. În primăvară, ambasadorul american Mark Gitenstein îndemna statul să privatizeze total sau parţial companiile din energie în loc să "rearanjeze scaunele pe Titanic" prin crearea celor doi giganţi energetici, Electra şi Hidroenergetica, văzuţi ca potenţiali "campioni naţionali" prin care statul să-şi exercite politica energetică. Ulterior, planul cu cei doi giganţi a căzut, fiind înlocuit de noul proiect al complexurilor energetice Oltenia (SNL Oltenia, termocentralele Turceni, Craiova şi Rovinari) şi Hunedoara (termocentralele Paroşeni şi Mintia, plus minele considerate viabile ale Companiei Naţionale a Huilei), anume cerut de FMI şi Banca Mondială pentru a facilita scoaterea lor la privatizare.

În paralel, Guvernul s-a angajat faţă de FMI că va vinde în 2012 pachete minoritare de acţiuni la Romgaz, Transelectrica, Transgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Tarom şi Poşta Română şi va privatiza complet Oltchim, CFR Marfă, Cuprumin şi toate filialele Electrica nevândute până acum. Preşedintele Traian Băsescu a precizat că nu e dispus să vândă la orice preţ şi că preferă să aştepte, aşa cum a făcut Guvernul în cazul atât de criticat al ofertei eşuate a Petrom de la bursă, în loc să vândă companii "pe doi bani", "doar ca să scriem pe ele <privatizat>". Băsescu spunea doar că nu suntem într-o situaţie atât de disperată ca Grecia, încât să vindem orice şi indiferent de preţ, însă din argumentaţie au dispărut referirile din 2005 la o eventuală intenţie a statului de a-şi mai păstra vreo pârghie de control în economie. Aceeaşi lipsă de interes pentru controlul propriei dezvoltări se remarcă şi în agricultură, unde România e pe primul loc între ţările din Europa în funcţie de procentul de teren agricol controlat de companiile cu capital străin (7%).

Pentru moment, singura arie unde instinctul de conservare s-a făcut simţit se dovedeşte economisirea internă, care s-a ameliorat încă dinainte ca BNR şi bancherii să înceapă să discute despre sfârşitul epocii de creştere pe credit. Nici resursele, nici instrumentele actuale de economisire nu sunt însă suficiente ca să substituie capitalul străin pierdut din cauza crizei, fondurile europene neatrase şi investiţiile publice prost plasate din cauza relei guvernări; acestea sunt tot atâtea poveşti de insucces ale anului 2011, pe care România pur şi simplu nu-şi mai poate permite să le reediteze şi la anul.