Principalii cinci dezvoltatori din piaţa rezidenţială, adaugă tot el, au planificat construcţia a peste 15.000 de apartamente pe termen mediu şi lung. „Diferenţa faţă de perioada de boom este că astăzi dezvoltatorii se bazează pe cumpărători reali, nu doar pe cerere speculativă“, afirmă Matei Malos.

Acelaşi fenomen a fost remarcat şi de Andreea Comşa, care spune că acum, spre deosebire de perioada de boom, dezvoltatorii întreabă şi agenţiile care sunt preferinţele cumpărătorilor, pentru a construi din start în funcţie de cerere.

În plus, a reapărut apetitul pentru apartamente de lux şi dă exemplul 49Gafencu, un proiect rezidenţial care se construieşte lângă Herăstrău şi unde apartamentele ajung şi la preţuri de 600.000 - un milion de euro. „E mult mai greu să te ocupi de un proiect scump decât de unul ieftin, care se încadrează în proiectul Prima casă şi în plafonul 5% TVA, pentru că are formule clasice de promo-vare, nu trebuie să fii creativ“, spune proprietara Premier Estate. În schimb, în cazul celor care nu se mai încadrează nici în condiţiile pentru Prima casă şi TVA de 5%, nu doar promovarea este mai grea, ci şi echipa de vânzări are un rol esenţial, „pentru că atunci când un client are un buget de peste 100.000 de euro pretenţiile sunt mai mari. De aceea echipele trebuie să fie mai bine pregătite şi, implicit, oamenii mai bine plătiţi“, spune Comşa.

A urmat cursurile SNSPA şi spune că ar fi vrut să intre în comunicare, iar în anul doi de facultate s-a angajat la o firmă de producţie publicitară, ca asistent manager. A fost o experienţă, povesteşte ea, „pentru că le explicam că trebuie să facem şi PR, fiind foarte pasionată şi îndoctrinată de ce făceam la facultate“, dar la scurt timp a înţeles că nu avea nici de la cine să înveţe şi nici cum să crească. Se gândea să plece, iar o prietenă a convins-o să încerce domeniul imobiliar. „Aveam salariu 400 de lei în 2007 şi am avut noroc cu părinţii mei, care, deşi nu sunt o familie înstărită, mă ajutau cu chiria şi cheltuielile.“

În primele săptămâni a mers la vizionări de locuinţe, aşa cum se întâmplă în orice agenţie, pentru că „rezidenţialul este cel mai uşor, terenurile sunt mai grele, fiind nevoie de tot felul de autorizaţii, PUZ, PUD, clienţii sunt mai complicaţi, mai dificili“. Firma în care lucra atunci avea şi o divizie de in-vestment şi, îşi aminteşte, au venit investitori austrieci care voiau să cumpere teren în România, iar colegul care îi adusese pe austrieci a întrebat-o dacă nu poate propune ea un teren în Sibiu.

A pus pe masă vreo şase oferte, cu ajutorul unor prieteni din Sibiu, dintre care una prezenta ter-enuri de tenis lângă cel mai mare parc din oraş, un fel de Herăstrău al Sibiului. Era o proprietate pri-vată, de vânzare, şi austriecilor le-a plăcut. Până la semnare însă, a fost cale lungă, la propriu şi la figurat. „Am avut norocul că exista aeroportul la Sibiu; veneau mereu pe ruta Viena-Sibiu, dacă nu era aeroportul nu am fi avut nicio şansă, dar veneau direct“, spune Andreea Comşa, care folosea autoca-rul pentru a ajunge la Sibiu.

Spune acum că la acea vreme, când avea 22 de ani, avea un dram de inconştienţă, pentru că îşi susţinea foarte înflăcărat punctul de vedere, „mă certam cu ei“. A lucrat la acea tranzacţie şapte luni, perioadă în care a trebuit să înveţe rapid despre autorizaţii, negocieri, condiţii. Casa de avocatură i-a sfătuit pe austrieci să nu cumpere, dar până la urmă tânăra sibiancă i-a convins; până la urmă aus-triecii nu au mai construit, pentru că a venit criza.