Povesteşte că patru luni şi jumătate a fost cea mai lungă perioadă de timp în care nu şi-a văzut familia, iar în Antananarivo, până acum, în vizită a venit doar soţia sa. Făcuse la un moment dat planurile de călătorie pentru întreaga familie, cu cei patru copii cu vârste cuprinse între 5 şi 14 ani (din două căsătorii), iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii a lansat un avertisment pentru ciumă în Madagascar şi planurile au fost anulate. „Copii noştri trebuie să înveţe despre lume şi aşa”, spune Chindriş care mărturiseşte că are o mică frustrare personală legată de faptul că întâlneşte foarte puţini români în ţările din Africa. „Africanii ştiu foarte multe despre România, dar totul vine din perioada despre care noi nu vrem să discutăm, înainte de ‘89”. Una peste alta, viaţa socială a românului în Madagascar nu e foarte bogată, Chindriş ieşind uneori la cină cu colegii sau oaspeţii din străinătate. „Antananarivo are un avantaj, un specific dat de moştenirea franceză, cu restaurante extraordinar de bune şi nu foarte scumpe”.

Pe de altă parte, viaţa unui profesionist în Madagascar este foarte diferită, pentru că lucrurile nu sunt aşa aşezate ca în România, unde „Banca Naţională cel puţin în ultimii 10-12 ani a creat un cadru hiperreglementat - nu vreau să comentez, dar cel puţin e clar şi primeşti răspunsuri rapide. Ţi se spune foarte clar ce să faci”. În Madagascar însă, unul dintre primele aspecte pe care le-a învăţat a fost că sistemul bancar nu e foarte reglementat şi deşi nu s-a speriat, spune că a avut şi are în continuare emoţii. „E preferabil să ai o lege mai puţin bună, dar clară, decât să ai o lege care te împinge să depinzi de oameni, de cheful cuiva, de capacitatea de a te adapta acelui personaj şi acelui sistem. Or eu am lucrat în permanenţă în instituţii care nu au acceptat – sau au acceptat dar doar în condiţii extreme - sistemul de persuasiune, motivare cu cadouri”. Îi este greu, dă ca exemplu, în momentul în care un director de departament îi spune că omul cu care discută aşteaptă „o atenţie”, pentru că altfel nu se rezolvă situaţia, iar Chindriş răspunde că regulile băncii nu permit acest lucru.

O altă diferenţă între situaţia unui bancher român pe plan local şi cea a unuia din ţări exotice este că în fiecare zi se poate întâmpla ceva, „şi nu e genul de ceva care îl vedem aici la televizor, ci acel ceva care scoate oameni în stradă, care te sileşte să pui gărzi armate la uşa tuturor agenţiilor, cevaul acela care te scoate din birou în 30 de secunde pentru că afli că una din agenţii ţi-a fost atacată şi trebui să te duci acolo şi în primul rând să repui oamenii pe linia de plutire, să faci ancheta ta, pentru că poliţia nu are mijloace.” De doi ani, de când a ajuns Chindriş în Madagascar s-a întâmplat o singură dată ca o sucursală dintre cele 23 pe care le are acum reţeaua să fie atacată, dar atunci casierul principal a fost silit să se aşeze în genunchi şi avea pistolul la tâmplă. Iar altă dată sediul băncii a fost asediat şi mulţimea a vrut să-i dea foc, crezând că instituţia administra banii unui personaj politic dezavuat la acel moment, iar românul spune că a fost doar un zvon.

O altă particularitate a pieţei din Madagascar este dată de accesul dificil în diferite părţi ale ţării, a cărei suprafaţă este mai mare decât a Franţei, iar din nord până în sud are 2000 km, cu o infrastructură precară. Instituţia condusă de român, care are 800 de angajaţi, pregăteşte deschiderea unei sucursale în principalul centru de prelucrare a vaniliei, una din cele mai importante surse de venituri în valută, din export, după minerale. Iar pentru a ajunge în acea localitate, de la unul din drumurile principale, cu o maşină bună, drumul de 300 km până în localitatea respectivă poate fi parcurs în trei zile. „E una dintre diferenţele mari, accesul la oameni, la sucursale. Trebui să creşti oameni şi să ştii să-i controlezi de la distanţă, pentru că nu putem să trimem în fiecare lună pe cineva cu avionul, e prea mare cheltuiala. Practic cheltuieşti pe control cât nu face.”

Întrebat dacă s-a aflat vreodată într-o situaţie periculoasă, Chindriş spune că acest lucru depinde de percepţie. A plecat din Afganistan înainte de terminarea mandatului pentru că exista o ameninţare directă la adresa sa, dar lucrase anterior la un proiect în cadrul căruia a călătorit chiar şi în nordul ţării, ca să evalueze potenţialul pieţei agro şi microcreditare. Povesteşte că în acea localitate rurală şeful de agenţie era un mulah, liderul spiritual al satului, „foarte deştept din partea băncii respective, pentru că Şaria (legea islamică) nu acceptă ideea de dobândă la credite”. Chindriş a ajuns prima oară în Afganistan în 2011, după ce s-a gândit la propunerea de a merge acolo tot zece minute.

De fapt, experienţa sa în carieră l-a purtat în multe locuri îndepărtate de ţara natală, şi spune că dacă un zbor cu avionul are o durată mai mică de cinci ore i se pare „foarte aproape”. Pentru a ajunge în Antananarivo, pleacă de la Bucreşti dimineţa la 7 şi ajunge la miezul nopţii la destinaţie, şi asta, ţine să precizeze, pentru că are legături foarte bune; doar zborul din Paris până în Antananarivo durează 11h30. Dar şi în anii anteriori acestui mandat, spune el, zbura mult, de 3-4-5 ori pe an către SUA, Canada sau Africa de Sud.

Întrebat de ce crede că managerii românii sunt vânaţi de companii străine, spune că „Fără să mă refer la mine, calitatea forţei de muncă, a creierului românesc, este peste resursele multor ţări din lumea asta. Muncim altfel, gândim altfel, dar nu ştiu cui sau cărui sistem se datorează treaba asta. Nu degeaba există o mulţime de firme care îşi aleg manageri români”.