A cumpănit cam zece minute înainte de a accepta poziţia, dar, povesteşte el, nu era la primul contact cu o ţară „exotică”. După ce şi-a încheiat în 2010 mandatul de conducere al instituţiei de microfinaţare CAPA Finance (acum Patria Credit) pe piaţa românească, a urmat o perioadă în care s-a concentrat pe consultanţă în acelaşi domeniu, adică microcreditare, creditare rurală, finanţare IMM, eficientizare de procese, de management. Iar proiectele pentru care a lucrat l-au purtat în Africa de Est, în Africa de Sud, Afganistan, Georgia, Zambia, perioada cuprinsă între 2010-2013 fiind cea în care a avut misiuni de la câteva săptămâni la şase luni. Banca pe care o conduce acum, este conform estimărilor, pentru că nu există date oficiale, a cincea din sistem în funcţie de active, plasate în jurul a 30 de milioane de euro, în creştere cu 27% în 2014 şi cu 21% în 2013, an în care românul a preluat mandatul. În acelaşi interval, şi numărul de clienţi a crescut de la 28.000 la 34.000, cea mai mare pondere (peste 90%) fiind reprezentată de aşa numiţii clienţi micro, fie cu activităţi în agricultură sau cei din zona urbană, unde au activităţi, de pildă în domeniul comerţului sau al servicii medicale.

Valoarea medie a unui credit se plasează în jurul a 800 de euro, aprobarea se face în două, maxim trei zile; „nu folosim documente financiare, ci doar de identificare, dovada vecinătăţii, avem tehnicile noastre de înlocuire a documentelor pe care în România, de exemplu un mic antreprenor trebuie să le ofere băncii”. De regulă, creditul se rambursează, prin plăţi lunare, între 9 şi 12 luni, iar din acest punct de vedere, arată Chindriş, nu e nimic diferit faţă de România. Dar în rest, diferenţele sunt enorme.

Când a ajuns, în vara lui 2013, în Madagascar, îşi aminteşte acum, prima impresie a fost existenţa a foarte multă apă pentru că drumul dinspre aeroport spre oraş trece printr-o salbă de câmpuri de orez. „Era linişte, o aparenţă de calm, de siguranţă, care te păcăleşte. A doua zi era duminică şi am vrut să vizitez centrul, iar un adolescent a încercat să-mi fure de la gât lănţişorul care nu exista. Nu aveam, fusesem prevenit, dar arătam prea alb, prea a Posibilposesordelănţişor.

Ulterior auzi tot felul de poveşti, cum dispare ceasul de la mână când încearcă să-ţi smulgă şi mâna prin geamul de la maşină, când eşti în trafic”, povesteşte bancherul. Tot el spune, simplu, că aceasta este o realitate, care nu diferă de multe alte ţări în care a fost. 80% din populaţia Madagascarului trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi, sub pragul de sărăcie, iar în supermarketuri preţurile sunt comparabile cu cele din Europa, majoritatea lucrurilor fiind importante. „Diferenţa între cei săraci şi cei bogaţi este atât de evidentă încât vrând nevrând devii trist. Este fotografia de fiecare zi, foarte greu de definit. România din acest punct de vedere, nu a fost atât de săracă nici în urmă cu 15-20 de ani”, explică Chindriş. În primul rând, nu se vedea, sărăcia fiind aproape invizibilă pentru cei care nu se uitau în direcţia ruralului sărac, povesteşte bancherul, care vreme de 13 ani a colaborat cu World Vision International, organizaţie mondială implicată în sprijinirea copiilor, familiilor şi comunităţilor aflate în situaţii de sărăcie extremă sau sunt nedreptăţiţi.

Românul a fost implicat, în cadrul World Vision, în proiecte de microfinanţare şi servicii financiare pentru ţări sărace, iar unul dintre handicapurile României, atunci când erau încercări de atragere de fonduri speciale „a fost faptul că săracii noştri aveau case cu zid şi acoperiş. Nu e nicio glumă.” Majoritatea donatorilor veneau în România, povesteşte el, comparau casele cu ce văzuseră în America Latină şi spuneau că oamenii de aici sunt bogaţi. „Acesta a fost un handicap, până am reuşit să-i facem să înţeleagă pe cei din afară că este vorba doar de nişte ziduri, că băile nu există, că WC-urile sunt în fundul curţii. Atunci când te uiţi la o ţară trebuie să ai o viziune integrată, contează de unde începi şi unde termini cu uitatul,” afirmă Chindriş. În opinia sa, nici România nu a fost foarte departe de situaţia în care se află acum Madagascar. „Noi am avut nişte sisteme în plus, am avut poate un pic mai multă voinţă şi n-am avut atâtea lovituri de stat sau perioade de tranziţie”.

Or Madagascar are cinci ani de aşa zisă tranziţie, care s-a încheiat în februarie 2014, atunci când a fost confirmat preşedintele ales. Malgaşilor, cum sunt numiţi localnicii, nu le place să li se spună africani, deşi, arată Chindriş, multă lume îi consideră parte a Africii de Est. „În Madagascar unul din primele lucruri care le-am <învăţat> a fost că ceea ce a făcut rău ţării a fost sistemul francez. E uşor din punct de vedere politic să manevrezi populaţia care este doar parţial educată şi sunt obişnuiţi să arate cu degetul – ăla e de vină”.

Iar viaţa unui bancher din Madagascar diferă din multe puncte de vedere de cea a unuia din România. Chindriş îşi începe ziua de muncă la 5.30, iar pe parcursul ultimului an şi-a făcut timp să petreacă o oră la sală, iar la 8 fără 20 intră în bancă şi pentru că este primul care ajunge porneşte aparatul de cafea (e mare cafegiu, s-a lăsat de fumat de 15 ani şi ocazional îşi aprinde un trabuc), apoi se uită pe agenda zilei respective, pentru a puncta întâlnirile, mai ales cele din afara băncii; când petrece în trafic două ore, are laptopul sau documente de citit în maşină. Munceşte în medie 10-12 ore zilnic iar la finalul zilei de muncă de cele mai multe ori pleacă acasă, deschide toate mijloacele de comunicare – skype, what’s up – şi intră în contact cu familia, care a rămas acasă, în România.