Nici măcar acum Stanson nu ştie ce punctaj a avut la acest test, în urma căruia au rămas cam 60 din 150 de candidaţi. Apoi a urmat testul de aptitudini de meserie, unde numărul s-a înjumătăţit, iar ultimul a fost tes-tul de engleză, foarte dur. Puţin neobişnuit la acea vreme, în 1992, George Stanson ştia bine engleză, graţie tatălui său, despre care spune că a fost „un om cu mintea deschisă, care ne-a luat de mici, mie şi surorii mele, lecţii de engleză. A fost o chestie contra curentului, la acel moment. Se pare că a meritat“. Au fost aleşi trei absolvenţi români, care au plecat în Danemarca, alături de alţi est-europeni, un grup de 18-20 de oameni; ajunşi într-un campus universitar, au fost trimişi, din nou, la şcoală.

Cursurile au durat un an şi jumătate, dar mare parte a fost componenta practică, de pildă un proiect de o lună de zile, undeva în nordul Danemarcei, unde se construia o fermă de vaci de lapte; românul a trebuit să se im-plice în toate operaţiunile de construcţie a grajdului, a platformei de muls, a padocurilor, a sistemelor de evacuat dejecţii. „A fost o acumulare de cunoştinţe foarte practică, în România nu aveai şansa să te pregăteşti astfel.“ Niciunul dintre cei selectaţi în cadrul acestui proiect nu a ştiut, până la finalul acelui an şi jumătate, pentru ce anume sunt pregătiţi, dar, danezii „au fost extraordinar de precişi la sfârşit. Lui Bebe de la Braşov i-au spus că este un om făcut pentru rutină, deci i se potriveşte domeniul de producţie. Celălalt român, de la Piatra Neamţ, era genul mai tocilar, şi el a făcut carieră în cercetare şi dezvoltare, a ajuns un mare breeder (cei care creează genetic noi varietăţi de plante)“. Când i-a venit lui Stanson rândul să fie evaluat, a aflat că este menit pentru zona de dezvoltare a afacerilor. „Monitorizarea noastră a fost absolut permanentă, dar invizibilă.“

Au fost apoi „draftaţi ca în MBA“, iar Stanson povesteşte că la terminarea colegiului universitar în SUA, liga profesionistă de baschet îşi alege, într-o singură zi, cei mai buni jucători din universităţi. La fel şi absolvenţii stagiilor de pregătire din Danemarca au fost reuniţi într-o încăpere şi un grup de oameni au început să-i aleagă, după criterii numai de ei ştiute. „Am fost al treilea pe listă şi prima opţiune pentru DLF Trifolium, care a fost anga-jatorul meu pentru jumătate de viaţă.“ În industria mondială de seminţe, DLF a fost cel mai mare producător de seminţe mici, de pildă lucernă. „Pentru mine a fost un mare şoc felul în care danezii au tras linie şi şi-au dat seama ce pot face cel mai bine.“

Câteva zile mai târziu era deja angajat al DLF,  a urmat „ceva alergătură în Finlanda, Norvegia şi Suedia, la sfârşitul lui 1994“. După care DLF, care la acea vreme avea activităţi doar în emisfera nordică, s-a hotărât să atace sudul planetei şi l-au ales pe Stanson pentru asta. Primul pas – Noua Zeelandă, zonă despre care el spune că la acea vreme era închisă pentru români. Mai cu seamă în insula sudică, preponderent agricolă, nu era niciun român înregistrat de autorităţi, dar tocmai aceea era destinaţia lui Stanson, care la douăzeci şi un pic de ani plecase să cucerească lumea, fără să aibă niciun fel de contact în Noua Zeelandă. „M-au trimis cu un card cu 150.000 de dolari pe el, să văd dacă se poate face business acolo, şi mi-au dat termen un an.“

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să cumpere o maşină veche de la un student, cu 300 de dolari, deşi avea buget de 300 de dolari pe lună pentru închirierea unui vehicul. Venind din partea unui est-european, povesteşte Stanson, aceasta a fost o veritabilă lovitură de etică. Îi raporta la acea vreme direct lui Truels Damsgaard, acum CEO al DLF, cel care a fost şi primul mentor al lui Stanson, care spune că „e ca un tată pentru mine. Am învăţat enorm de la el, nu ştiam nimic despre nimic. Ce puteam şti la începutul anilor '90? Aveam bun simţ şi o educaţie socială relativ bună“.