Obiectele din sticlă făcute de firma Adrian Sistem ajung în toată lumea: Italia, Franţa, Elveţia, SUA, Mexic, ţările arabe. „La un târg din Frankfurt a venit o prinţesă arabă la stand şi ne-a spus că ne va contacta în câteva luni pentru o petrecere la care are nevoie de produsele noastre„. Deşi nu au crezut în promisiune, după câteva luni, prinţesa a făcut o comandă de 30.000 de euro.

Marfa lor împreună cu cea a altor furnizori a fost transportată cu un avion care a plecat de la Paris. Firma nu vinde deloc pe piaţa locală din argumente legate de preţ. „Preţul nostru este mai mare decât cel din magazinele premium, iar cele câteva branduri de mobilier de lux aleg să lucreze cu branduri străine cu tradiţie de sute de ani, chiar dacă unele dintre acestea sunt făcute în India sau în China.„

REŢUL DE DESFACERE ESTE, DUPĂ CUM A OBERVAT ŞTEFĂNESCU, de circa trei ori mai mare în Europa, iar în SUA de cinci ori mai mare decât cel pe care îl oferă ei.

Pentru acest tip de afacere este esenţială participarea la târguri, care costă aproximativ 10.000 de euro (dar poate să ajungă la zeci de mii de euro în cazul brandurilor de renume cu care ei concurează şi ocupă suprafeţe mai mari). Găsirea unui nume de brand a fost una dintre provocările familiei Ştefănescu: „eu aş fi vrut să fie ceva scurt, reprezentativ şi puternic, precum Apple„.

După ce au consultat dicţionarul mitologic şi au făcut diverse combinaţii între cele două nume, au înregistrat firma pe numele unuia dintre băieţi, Adrian. „Sistem„ a fost adăugat pentru că numele exista deja. Dar odată cu târgurile, a crescut nevoia unui nume de brand, iar Stefănescu îşi aminteşte amuzată o întâmplare cu un specialist în branding din Frankfurt. „Ciliaxe, Tuberoza, Stiklar erau câteva dintre numele propuse de el, cu explicaţii foarte pertinente„.

Pentru că niciuna dintre variante nu a fost pe placul lor, cei doi au ales să folosească numele de dinainte de căsătorie al Gabrielei Ştefănescu, Gabriela Seres. Ea îşi împarte activitatea de conducere a firmei cu soţul: el se ocupă de partea administrativă şi tehnică, iar ea de marketing, preţuri, relaţia cu clienţii şi mai ales design. „Am început să desenez mai timid pentru că nu aveam ce produse să prezentăm, iar talentul probabil că este de la tatăl meu care era pictor„, spune Ştefănescu, absolventă a facultăţii de chimie industrială. Totuşi, şi-a păstrat formaţia de chimist şi explică particularitatea modului de lucru din atelierul lor: „tuburile din sticlă ca materie primă se foloseau doar pentru instrumentele de laborator, noi am început să facem şi sticlă decorativă.„

Spre deosebire de tehnica manuală de prelucrare a sticlei în cuptor - folosită în fabrici precum Riedel sau Baccara - aceasta este mai scumpă, iar muncitorii care să ştiu să lucreze astfel sunt tot mai puţini. Rezultatul este un obiect rezistent termic, asemănător cu cristalul din punct de vedere al aspectului şi chiar mai scump decât acesta în ce priveşte costurile de producţie. Procedeul de realizare implică 80% muncă manuală.

Astfel, pentru un pahar, durata de manufacturare este de circa 40 de minute, pentru o cană, două ore, iar pentru un candelabru poate să ajungă şi la zece ore. Fiind vorba despre sticlă termorezistentă, temperatura la care se lucrează este de peste 1.700 de grade.

IPUL ACESTA DE MUNCĂ I-A DETERMINAT PE MARE PARTE DINTRE ANGAJAŢI SĂ SE REORIENTEZE: DACĂ MAI DEMULT ERAU 45, acum sunt 20, incluzându-i pe cei care se ocupă de contabilitate şi relaţia cu clienţii. „Stai permanent pe scaun şi sufli sticla dintr-un tub pentru ca acesta să capete un un diametru de câteva ori mai mare. Produsul trebuie să spună ceva, dacă nu se respectă toate proporţiile, acest lucru nu se întâmplă„.