Confruntate cu un risc real ca ţara să rămână pe întuneric, în condiţiile în care Marea Britanie importă oricum cantităţi substanţiale de energie din Franţa, autorităţile de la Londra au decis să sprijine investiţiile (private) în centrale noi printr-o schemă numită contract pentru diferenţă. Concret, guvernul va garanta timp de câteva zeci de ani un preţ minim de vânzare pentru energia produsă de centralele noi. Dacă piaţa se află sub preţul minim (numit „strike price“), statul va plăti diferenţa către operator. Dacă preţul de pe piaţă este mai mare, atunci operatorul va plăti diferenţa către stat. Nimeni nu îşi face iluzii că al doilea scenariu ar putea deveni realitate.

FRANCEZII...

Deocamdată, un singur investitor a bătut palma cu guvernul britanic pe un astfel de contract pentru diferenţă, anume gigantul francez EDF, cel mai mare producător de energie din lume. EDF controlează deja toate centralele nucleare britanice, în afară de Wylfa, şi intenţionează să mai construiască patru unităţi în Marea Britanie, cu condiţia ca recuperarea investiţiei să-i fie asigurată.

Statul a promis EDF un preţ de 92,5 lire sterline pentru fiecare MWh (megawatt-oră) produs de viitoarea centrală Hinkley Point C, un colos de 3.200 MW care ar putea intra în funcţiune cel mai devreme în 2024. În prezent, energia costă în jur de 35-40 lire/MWh pe piaţa Marii Britanii, dar generozitatea afişată către francezi nu se compară cu sprijinul acordat fermelor eoliene, care primesc circa 140 de lire/MWh şi funcţionează doar când bate vântul.

Alte două consorţii şi-au anunţat intenţia de a construi noi centrale nucleare, astfel că programul de „new build“ britanic constă în acest moment din vreo 16.000 MW de putere instalată, suficient cât să substituie „bătrânele“ peste care se va trage cortina în 2024.

Toate centralele noi vor fi construite pe situl unităţilor vechi sau în imediata apropiere, adică în vecinătatea unor comunităţi locale care acceptă energia nucleară şi ţin la joburile din centrale.

Deşi nimănui nu îi place ca statul să îi ia bani din buzunar, specialiştii britanici susţin că garantarea profiturilor cu bugetul public este cea mai bună metodă de a încuraja investiţii în centrale noi, înainte să se stingă lumina. Planul propus de Marea Britanie este în prezent analizat de Comisia Europeană, care va decide la toamnă dacă acceptă sau respinge această formă de ajutor de stat. Decizia în cazul EDF este aşteptată nu doar de ceilalţi investitori interesaţi de Marea Britanie (Toshiba, GDF SUEZ, Hitachi), ci şi de alte state europene, inclusiv România.

...ŞI CHINEZII

În România, întrebarea momentului nu este cum vor fi înlocuite cele două reactoare de la Cernavodă, a căror durată de viaţă ar putea fi prelungită la circa 50 de ani, adică aproape de anul 2050, ci cum să se construiască unităţi noi. Proiectul original al centralei prevedea că aceasta va avea cinci reactoare, iar după finalizarea Unităţii 2, în 2006, au început şi discuţiile privind extinderea. Guvernul a atras iniţial în proiect marile grupuri de utilităţi – Enel, CEZ, Iberdrola, GDF SUEZ şi RWE – cât şi un mare consumator de energie, ArcelorMittal. Pe rând, s-au retras toţi, după ce consumul de energie a plonjat în toată Europa, ca urmare a crizei economice.

Deşi lipsa de interes a companiilor private ar fi trebuit să pună sub semnul întrebării rentabilitatea şi utilitatea unei investitiţii evaluate la peste 6 miliarde de euro, statul consideră proiectul Cernavodă 3 şi 4 unul strategic, deşi România nu are o strategie energetică (spre deosebire de Marea Britanie). Totuşi, guvernul crede că a găsit investitori dispuşi să-şi parieze banii pe acest proiect: chinezii. Statul a încheiat în 2013 o scrisoare de intenţie cu China General Nuclear Power Group, iar mai recent a apărut informaţia că Banca Comercială a Chinei va oferi finanţarea uriaşă necesară proiectului.

Dar nu oricum, astfel că ministrul pentru energie, Răzvan Nicolescu, a afirmat că ia în calcul copierea modelului britanic al contractelor pentru diferenţă. Dacă ministrul are proiecţii pe termen lung privind economia, consumul de energie şi preţul electricităţii, care să justifice împovărarea consumatorilor de energie cu o nouă taxă, până acum nu a făcut publice aceste date, iar strategia energetică este în curs de realizare.

VIZIUNEA

După experienţa schemei de sprijin pentru energia regenerabilă, care a însemnat business bun pentru producătorii străini de eoliene şi panouri fotovoltaice şi facturi mai mari la energie pentru consumatorii români, România are şansa să preia din afară ceva mai mult decât un nou tip de certificate verzi. În Marea Britanie, NAMRC este doar una dintre verigile dintr-o reţea numită The Catapult, cu agenţii care acţionează ca liant între stat, industrie şi facultăţi în diferite domenii de tehnică înaltă: auto, aeronautică, medicină.

Industria care a contribuit la primele două unităţi de la Cernavodă, dacă mai există, nu a mai aşteptat programul nuclear şi s-a orientat către alte pieţe. Fabrica de Echipamente şi Componente Nuclear-Electrice (FECNE) a fost la un pas de faliment, dar astăzi este iarăşi pe picioare, reprofilată însă ca furnizor pentru sectorul petrolier. Titan Echipamente Nucleare, care a livrat centralei amortizori antiseismici şi echipamente pentru stocarea combustibilului uzat, îşi acoperă astăzi capacitatea de producţie fabricând ascensoare. Totuşi, din exemplul Marii Britanii, România poate să înveţe şi că know-how-ul pierdut se poate recâştiga.

„Este foarte greu pentru o companie nouă în domeniul nuclear să câştige licitaţii, dar am avut şi câteva poveşti de succes“, spune Dawn Vinall, business development manager la Academia Naţională de Competenţe pentru domeniul Nuclear, o instituţie sponsorizată de companii care pregăteşte de la ucenici de vârsta liceului, la doctori şi MBA. „Am avut sprijinul guvernului şi al industriei, care au avut aceeaşi viziune şi strategie.“