După training, s-a întors în ţară şi a lucrat în acelaşi timp şi pentru filiala din România, dar şi în proiecte derulate în Albania, Moldova şi Grecia. O problemă gravă de sănătate a împiedicat-o la un moment dat să lucreze luni bune, ceea ce a determinat încheierea colaborării cu Logimax. Însă după ce s-a însănătoşit, a scris un mail către Opportunity International şi în 10 minute i-au răspuns că e angajată, a doua zi i-au trimis contractul şi i-au arătat ce proiecte au – ca să poată alege; a fost a doua angajată în departamentul de IT, nou înfiinţat, pentru implementări de software bancar.

SPRE ŢĂRILE CALDE.

Pentru primul proiect a mers în Filipine, pentru câteva luni, şi spune că nu prea i-a plăcut în Manila, pentru că e un oraş poluat; acolo a desenat procesele bancare, s-a ocupat de implementarea sistemului; după acest proiect, Opportunity i-a făcut o nouă propunere: să deschidă o bancă în Africa, continent unde erau prezenţi doar prin intermediul a două ONG-uri. A ajuns în Malawi, şi îşi aminteşte că la început i-a fost greu. „În primul rând trebuie să înţelegi foarte bine cultura. Cu siguranţă nu sunt unică, am văzut că sunt foarte mulţi români în Africa, pentru că se adaptează foarte uşor. Am trecut prin multe experienţe. Dar una e să te adaptezi şi altceva este să observi foarte atent ceea ce se întâmplă ca să poţi folosi.“ Dă ca exemplu faptul că la începutul activităţii echipa era formată din cinci oameni - unul responsabil de resurse umane, altul de produse, unul de operaţiuni, un CEO şi un CFO. Li s-a spus că trebuie să deschidă banca în şase luni, un interval care nu era fezabil, pentru că e necesară foarte multă muncă pe toate planurile, de la cel legal până la recrutarea angajaţilor, pregătirea lor, implementarea unui sistem bancar, tehnologia, logistica (sucursalele şamd), într-o ţară în care totul se întâmplă foarte lent. „Melcul este rapid. Totul se întâmplă foarte încet şi cu multe dificultăţi, găseşti oameni dar ei nu au cunoştinţe la nivelul necesar într-o bancă, nici nu ştii de unde să începi să-i pregăteşti, mai întâi trebuie să-i înveţi să vorbească cu clienţii.“

Diana Cazacu era responsabilă de desenarea proceselor, de partea operaţională a afacerii şi de implementarea sistemelor. Îşi planificase cinci săptămâni pentru instruirea echipei, de front şi back office, interval în care ar fi trebuit să treacă prin toate procesele bancare, conform experienţei de pe alte pieţe. „După cinci săptămâni nu mai aveam voce să vorbesc şi a trebuit să prelungesc trainingul cu încă 15 săptămâni. Fiind prima ţară în care lucram în Africa, nu mi-am dat seama cât de mult trebuie să iau în considerare cultura ţării, pe care nici nu am înţeles-o foarte bine la început. şi subestimat-o; am zis că omul tot om e, îl înveţi. Am înţeles pe parcurs că trebuie să adaptez stilul de instruire, să repet mult în diferite nuanţe şi să explic foarte practic. Şi că trebuie să am pauză de ceai de vreo cinci ori pe zi. În primele două săptămâni ei nu prea mă ascultau, pentru că eram tânără, femeie, veneam dintr-o altă cultură, şi nu mă respectau.“ Povesteşte că i-a luat mult timp ca să le câştige respectul şi atenţia. Banca a fost deschisă în opt luni de la iniţierea proiectului, iar în cei zece ani care au urmat Diana Cazacu a făcut parte din echipe care au deschis alte bănci de microfinanţare în ţări ca Mozambic, Kenya, Rwanda şi Ghana, deţinând funcţii ca director de IT şi director de operaţiuni.

CARPE DIEM.

Cum au ajuns să o respecte? A oprit pentru o săptămână activitatea de training, a mers să le vadă familiile, a început să vorbească cu cei circa 50 de angajaţi despre familiile lor; pe scurt, şi-a arătat interesul faţă de viaţa lor personală. Pentru locuitorii din Africa, familia este mai importantă decât orice, iar românca le-a arătat respect pentru ceea ce sunt ei, ca indivizi, nu pentru rolul pe care îl aveau în bancă. Ideea i-a venit la sfatul cuiva din cercul de expaţi, care a întrebat-o dacă îi ştie pe nume pe toţi oamenii din echipă, câţi copii are fiecare şi cu ce probleme se confruntă. Pentru un european, această abordare pare ciudată, dar cultura popoarelor africane este diferită în mod radical. „Ei au nevoie ca tu să fii persoana pe care se pot baza ca om, înainte de tot. Când le-ai câştigat încrederea şi nu te formalizezi, totul se întâmplă imediat. Acolo e bine să fii cât mai prietenos, să le respecţi necesităţile personale, deoarece pentru ei jobul nu e la fel de important ca familia. Dacă mâine le dă cineva cu 10 dolari mai mult, pleacă.“ Muncesc peste program dacă e nevoie, dar familia este mult mai importantă şi atât timp cât angajatorul înţelege acest aspect iar politicile din organizaţie respectă valoarea personală, îşi fidelizează angajaţii pe viaţă. „Trebuie să înţelegem un lucru despre ţările africane. Speranţa de viaţă este foarte redusă, în fiecare lună câte un angajat se duce la o altă înmormântare în familie.“ Prin urmare, sunt obişnuiţi cu moartea, cu lucrurile temporare; mulţi dintre ei nu fac planuri pe termen lung, trăiesc pentru ziua de azi, pentru că nu ştiu ce se întâmplă mâine. „Mentalitatea se axează pe lucrurile care au valoare în viaţă, or jobul nu are valoare, pentru că azi e, mâine nu e, dar familia tot timpul e acolo. Nu este un lucru negativ, mulţi dintre noi percep ca fiind ceva negativ, dar nu este“, subliniază ea. Este vorba despre o altă mentalitate, care trebuie respectată, mai cu seamă că este şi întemeiată. „Dar tocmai din această cauză sunt şi mult mai relaxaţi. Nu se stresează de la orice, cum ar fi punctualitatea.“