S-au întors în ţară 2007, Ovidiu Palea s-a angajat într-un spital de stat, „cu idealul că fac un business alături din care să câştig bani corect, fără alte complicaţii. Nu m-am integrat nicicum, am lucrat în două spitale de stat, iar în 2010 eram pe picior de a mă întoarce în America pentru că nimic nu mergea. Eram la maximul depresiei mele, deşi familia era foarte bine“. Spune că ideea afacerii a existat de dinainte de a se întoarce, pentru că are o fire antreprenorială, „sunt genul care nu stă. Şi văzând ce se întâmplă în SUA, am ştiut cam în ce direcţie va merge şi aici piaţa de servicii medicale“. Cu banii strânşi în SUA a pus bazele unei clinici de imagistică, care ar fi trebuit să genereze suficient de multe venituri „ca să nu mai mâncăm din plasă“. A investit toate economiile din SUA, dar în 2010 s-a despărţit de asociatul său, pentru că nu erau compatibili; „succesul ori te desparte, ori te uneşte; pe noi ne-a despărţit“. 

Aşa a apărut ProVita, în 2010, dar Ovidiu Palea spune că profesional nu-şi găsea locul la stat nicăieri, financiar era la pământ, nimic nu funcţiona. „Mereu eram cu privirea «dincolo», pentru că acolo ai o situaţie financiară mai mult decât stabilă, iar cei de la spitalul unde lucrasem continuau să mă cheme înapoi; nu se găsesc foarte uşor nici la ei oameni care să facă două joburi într-unul“, spune antreprenorul, cu referire la cele trei specializări ale sale – anestezie, terapie intensivă şi terapia durerii. „Acolo aveam ceva palpabil, iar aici doar investeam şi cheltuiam.“ Diferenţa dintre salariul de la noi la stat şi cel din SUA? „Nimeni n-a înţeles de ce m-am întors, pentru că sunt enorm de multe zerouri diferenţă.“ Concret, câştiga de 100 de ori mai mult, calculează el, rapid.

CEA MAI BUNĂ DECIZIE

„De departe a fost cea mai bună decizie a vieţii mele să ne întoarcem, dar asta spun acum, în 2010 nu simţeam aşa, eram la pământ. Venisem cu o plasă de bani şi mă întorceam cu o plasă de datorii“. Trebuia să fac ceva ca să meargă afacerea, axată atunci pe imagistică, care nu are nimic de a face cu know-how-ul său profesional; a început să practice terapia durerii, pe care o învăţase la americani, iar între 2010 şi 2013 mergea în SUA, să lucreze pentru a-şi completa veniturile, „lucram ture întregi şi eram plătit foarte, foarte mult“. În 2012 a tras aer în piept şi a preluat o clinică (Medical City Blue) care era la limita supravieţuirii, investiţie de aproape un milion de euro, fonduri proprii, şi a fost inaugurat al doilea centru - Clinica ProVita Diagnostic şi Tratament.

Pentru Clinica ProVita Imagistică, pe lângă fondurile proprii, a contractat şi leasing de echipamente. „Cu clinica am intrat într-o zonă de confort, pentru că anestezia este ca un nod de cale ferată şi am început să lucrez în echipe.“ Anul trecut, clinica a fost mutată într-un alt sediu, mai mare, unde „am putut să facem intervenţii uşoare, chirurgie e un cuvânt mare. Dar la nivel mondial foarte multe proceduri se fac cu spitalizare de zi. Este nevoie să-l operezi, să-i oferi confortul postoperator şi să-l trimiţi acasă cât mai repede. În această categorie, la nivel mondial, intră operaţiile precum cele de colecist, oftalmologice, de tiroidă şamd“. Iar mediul de acasă este mai favorabil recuperării pacienţilor, argumentează medicul, care continuă lista de exemple în ce priveşte diferenţele de mentalitate: „În SUA există cu totul alte concepţii. De pildă se fac frecvent operaţii la pacienţi de 95 de ani.

Recordul meu personal este de anestezie generală la o pacientă de 102 ani pentru o mastectomie totală“. Pe de altă parte, atenţia la costuri, în spitalele americane, este foarte mare; o treime din americani nu au deloc asigurare, se adresează camerelor de urgenţă, care sunt obligate să-i primească; o treime este subasigurată (iar cei din sistemul de asigurări sunt foarte atenţi la ce se plătesc); doar o treime din populaţie are asigurare care acoperă tratamentele.

Terapia durerii, povesteşte Palea, se ocupă de durerea cronică, în general, disciplina dezvoltându-se iniţial în jurul administrării de medicamente de tip narcotic; apoi a inclus sub umbrela sa diverse intervenţii relativ uşoare, iar în ultimii zece ani a evoluat foarte mult. Medicul dă ca exemplu trecerea de la infiltraţii la intervenţii, miniproceduri care durează una-două ore – de pildă la nivel spinal, pentru ablaţie de fibroză postoperatorie. Iar în cazuri de hernie, pentru intervenţiile care se fac la ProVita pacientul nu mai are nevoie de anestezie generală şi după o oră poate să meargă acasă, nemaiavând nevoie de îngrijire postoperatorie. „E o tehnică care nu exista în urmă cu 20 de ani, la fel cum au apărut stenturile în cardiologia cardiacă. 

Aşa este şi terapia durerii intervenţională în durerea de spate, genunchi sau umăr, de exemplu. Pentru durerile cronice severe unde alternativa operaţiei nu este uşoară, aceste intervenţii îmbunătăţesc foarte mult calitatea vieţii.“

Momentul-cheie în dezvoltarea afacerii a fost mutarea în noul sediu, unde există spaţiu pentru recuperare, săli de intervenţii, imagistică, echipe multidisciplinare care reunesc chirurgi, ortoped, nutriţionist, recuperator, psiholog. „Discutăm cazurile în mod foarte serios şi dacă nu se poate rezolva fără operaţie îi spunem pacientului.“

PROIECTUL CU SURPRIZE

Spitalul a fost ridicat dintr-o întâmplare, spune antreprenorul, care completează că „acesta este adevărul, chiar dacă n-o să creadă nimeni“. A participat la multe sesiuni de proiecte pe fonduri europene şi „nici gând să ne calificăm, credeam că e o Fata Morgana pe care toţi o visăm“. Însă o colegă perseverentă nu a renunţat, s-a ocupat de dosar şi Ovidiu Palea a aflat despre acest proiect doar după ce a fost acceptat dosarul. „M-am şi speriat. Când m-am uitat în proiect m-am luat cu mâinile de cap, nu ştiam ce e în dosar, pentru că nu m-am ocupat.“ A trebuit apoi să caute variante de finanţare pentru că din valoarea totală a proiectului, de aproape 37 de milioane de lei, 22 de milioane de lei erau bani europeni. Demersul s-a dovedit mai mult decât complicat şi a durat mai bine de doi ani; au fost la un pas să piardă grantul european pentru că băncile considerau afacerea, cu o vechime de doar trei ani, start-up.