DE LA IT LA SCĂRI, IAR APOI LA CULTURI LACTICE

Şeful fabricii Unilact are 37 de ani, iar în momentul în care au fost puse bazele Unilact era licean; spune că niciodată tatăl său nu i-a spus că se aşteaptă să se implice în afacere. Aşa că tânărul, căruia îi plăcea de mic să meşterească („şi acum îmi place dar nu mai am timp“), a dat admitere la Politehnică, la Cluj, şi a intrat printre primii, gândindu-se că i se potriveşte domeniul. Când era student în anul III au apărut reţelele „de cămin“, jocurile în reţea, cu grafică bună, iar pe colegii săi nu-i mai dezlipea nimeni de calculator; „mie asta nu mi-a plăcut. Nu puteam să stau toată ziua la calculator. Nu eram chiar aşa de pasionat“. Spune că a mai mers la facultate în anii IV şi V doar pentru a termina o treabă începută, iar la terminarea studiilor a început o afacere cu scări de interior; lucra cu constructori, arhitecţi şi câţiva tâmplari.

„Câştigam bani frumoşi, am prins perioada de boom în construcţii, dar am încheiat în 2008, când nu numai că nu mai plătea nimeni pentru scări de interior, dar nu puteau să-şi termine casele“. Aşa că s-a concentrat doar pe fabrica de brânză, a cărei activitate o coordona din 2003, când tatăl său l-a rugat să se ocupe de construcţie. „Am preluat eu proiectul de construcţie, cu fonduri SAPARD, al doilea din regiunea Centru-Nord; erau unii pionierii pionierilor, cu o livadă de pomi în Mureş. Nu ştia nimeni nimic, nici legislaţie, nu aveau răspunsuri la nicio întrebare – pentru orice era nevoie să sune la Bucureşti“.

Valoarea proiectului a fost de 325.000 de euro, pentru achiziţia de utilaje şi construcţia unei fabrici, iar Bîcu spune că „acum nu mai face nimeni aşa ceva, toate proiectele se fac pentru finanţări de milioane de euro“. Cu multe aventuri, pentru că nu existau nici informaţii, nici consultanţi, proiectul s-a încheiat în 2004, iar la acel moment tatăl său l-a întrebat dacă n-ar vrea să se ocupe în continuare de fabrică, mai cu seamă că ştia multe detalii despre tehnologie. Tânărul s-a ocupat de producţia de brânzeturi şi de atelierul de scări, în paralel, vreme de patru ani şi spune că tâmplăria a fost mai profitabilă; „la brânză nu am câştigat mare lucru, a fost greu. Nu ştiam afacerea la început, am învăţat ani în şir, şi acum mai învăţ“. Producerea şi vânzarea brânzeturilor era un domeniu complet nou, iar informaţiile despre cum se poartă, de pildă, negocierile cu reţelele moderne de comerţ lipseau cu desăvârşire. 

Dar cel mai greu i-a fost să construiască o echipă bună, care să lucreze „la ţară“. În rândul deciziilor importante care au modelat parcursul Unilact se află şi faptul că tânărul a apelat la un specialist, inginer de industrie alimentară cu multă experienţă, pe care l-a plătit pentru a-l învăţa meserie, de la regulile domeniului la relaţia cu autorităţile sau producţia. „Acum nu mă mai ocup de fabrică, am doi ingineri responsabili de producţie şi mai merg doar când mi-e dor sau sunt probleme pe care nu le pot rezolva ei. Am stat mult în fabrică, au fost perioade în care stăteam toată ziua.“ Mai mult, Bîcu găseşte folositoare informaţiile pe care le află nu doar el, ci toţi angajaţii de la un consultant tehnic din Bulgaria, care vine o dată pe an şi face traininguri, după ce îi este prezentată o problemă. „Dacă vine cineva care a mai fost în 200 de fabrici, te învaţă lucruri noi. E ca şi cum înveţi să conduci de la un şofer de raliuri.“

O altă decizie importantă în cursul afacerii a fost să vândă produsele doar prin reţelele moderne de comerţ. Iar Bîcu spune că odată cu extinderea reţelelor a crescut şi afacerea. „Nici acum nu suntem o firmă mare, dar la început eram foarte mici, produceam cam 5-600 kg de caşcaval pe zi în 2004.“ Acum, producţia este de patru-cinci de ori mai mare, anul trecut fiind procesate 790 de tone de brânzeturi, în creştere faţă de 2014 (470 de tone).