Unde găsesc imaginile? La început nu aveau designer, dar în timp au înfiinţat un studiou de design cu şase angajaţi, din care care patru sunt absolvenţi de arte, iar în ultimii ani au consolidat partea de creaţie internă – temele, imaginile şi arta digitală sunt create in-house. Lucrează şi cu artişti autohtoni locali, dar nu prea mulţi: "Nu ne comparăm cu Occidentul, unde există case de publishing cu care poţi negocia. În Anglia vindem cam 3 - 4.000 de bucăţi dintr-un model, printr-o reţea de 180 de magazine. La noi nu există ritmul acesta, artiştii spun că preferă să vândă originalele, nu-i interesează reproducerile şi nu se gândesc că ar putea câştiga mult mai mult din reproduceri decât din a vinde originalul o singură dată”.

Fotografiile le cumpără de la companiile specializate, dar au şi un contract cu muzeul de artă din Târgu-Mureş. "Cea mai mare parte sunt lucrări create de noi, avem în jur de 10 - 12.000 de imagini în portofoliu.” Mai trebuie spus că maeştrii picturii româneşti nu se bucură de prea mare succes. "Nu putem vorbi de preferinţe comune, acestea ţin de piaţă. În România se vând bine tablourile pe sticlă, în Marea Britanie nu se vinde niciun tablou pe sticlă, ci lemn, hârtie, imagini vintage, în tonuri calde, de pământ, chestii mai aproape de suflet şi mai uşor de asortat. La români se vinde stridentul, în culori puternice şi cu suprafeţe lucioase. În Anglia se vând pânză, hârtie veche, cu textură, se vede diferenţa de cultură. În Grecia se vând imagini şi culori calde, marine sau teme culinare. România este comparabilă la gusturi cu Germania, nemţii sunt reci şi seci în design”.

Au avut mare succes o serie de imagini cu indieni din Statele Unite, realizate de un fotograf celebru, Edward Curtis, care a trăit în prima jumătate a secolului trecut. "În partea de imagine au fost investiţii majore, pe care greu le putem cuantifica.

În total exportă în zece ţări – Cipru Grecia, Marea Britanie, care ia 50 - 60% din producţie, dublu faţă de Germania ("...un singur client din Anglia a cumpărat 130.000 de tablouri într-un an”) –, Danemarca, Belgia, Suedia, Olanda, SUA, Japonia. În Japonia au un distribuitor, care lucrează B2B. În Anglia se cere şi valoare adăugată, ca un refugiu în faţa ameninţării chineze, aşa că tablourile au aplicaţii de mărgele, broderii, serigrafie, care creează volum, sau vopsea aplicată manual.

În Anglia se lucrează ca în modă, există colecţii, iar produsele sunt asortate  – canapeaua, perna, lampa sau tapetul creează o ambianţă unitară. O linie nouă înseamnă o schimbare a circa 70% din produse; se schimbă culori, produse, teme. "Avem clienţi atât în zona medie, cât şi în cea high. Preţul unui tablou începe în Anglia la 20 - 30 de euro, pe care le vezi şi în locuinţe modeste, dar unele produse pot ajunge şi la câteva sute de euro, este vorba de serii limitate sau cu rame din lemn reciclat, vechi de 100 de ani”. Circa 70 - 80% din materia primă este importată din Europa, Turcia şi Lituania fiind cei mai îndepărtaţi parteneri. "Ne mândrim cu faptul că nu lucrăm cu nimic din China, nu poţi face calitate cu materie primă proastă. Cam 20% din materia primă vine din România, printre care şi lemnul reciclat.”

"Destul de pozitivă, dar unii sunt mai reticenţi, cum este cazul nemţilor. Englezii sunt foarte deschişi, nu contează de unde eşti, dacă eşti OK.” Pentru a pătrunde mai uşor pe piaţa japoneză sau în ţări arabe cei doi au decis să se promoveze sub brandul "Made in Transylvania”, care are un impact mai puternic.

Drumul unei imagini nu este tocmai simplu: artiştii produc imaginea, care este trimisă la tipar, unde este imprimată pe hârtie, lemn, sticlă sau pânză, după care, în funcţie de tipul de produs, urmează finisajele – înrămarea, decoraţiunile, antichizarea. "Cheltuielile cresc, pentru că noi tot creştem şi trebuie să ne sporim şi viteza de reacţie. Tot timpul ne trebuie noi utilaje şi oameni. La oameni este destul de greu, pentru că avem nevoie de oameni specializaţi. Nu vin aşa din şcoală, trebuie să facem traininguri, să îi obişnuim cu ritmul şi cu spiritul companiei.

Recent am apelat chiar şi la deţinuţi, în urma unui acord cu Penitenciarul din Târgu-Mureş; patru deţinuţi lucrează lemn. Muncesc fantastic. Târgu-Mureş este un oraş mic, meseriaşii adevăraţi au plecat de mult, fie în oraşele mari, fie în străinătate, iar noi trebuie să-i educăm pe tineri, care sunt instabili, fug a doua zi în Anglia, deşi avem salarii foarte bune pentru Târgu-Mureş. Am început să aducem designeri din Cluj. Media de vârstă în companie este de 30 de ani. Forţa de muncă este cea mai mare problemă a noastră, nu finanţarea.”