Ce câştigă Statele Unite de pe urma acestei investiţii considerabile? Cinic vorbind, şansa de a avea o industrie de apărare fortificată financiar într-o perioadă de criză, industrie al cărei lobby în zona politică este deja evident şi e aşteptat să crească în intensitate odată cu apropierea prezidenţialelor de anul viitor. În plus, implicarea în cele două conflicte a redus aproape de minimum nivelul libertăţilor cetăţeneşti, crescând proporţional dreptul statului de a încălca intimitatea propriilor cetăţeni sub pretextul luptei antiteroriste.

Nici criza economică pe care o traversează lumea întreagă de trei ani încoace nu este chiar străină de asumarea acestor cheltuieli de către bugetul federal american.

Din era Clinton America a rămas cu excedent bugetar, dar şi cu seminţele otrăvite ale crizei actuale: pe lângă realizări incontestabile, cum au fost crearea de locuri de muncă şi ridicarea nivelului de trai pentru categorii largi de americani, administraţia Clinton a încurajat sistemul financiar să acorde împrumuturi şi celor care nu şi le permiteau, subţiind în acelaşi timp şi plasa de constrângeri impuse industriei financiare, plasă ţesută cu atâta migală în urma crizei din anii '30. Coborârea, începând din 2000, a dobânzii de referinţă într-o perioadă foarte scurtă (o scădere de 5% în doar 18 luni) a încurajat asumarea de riscuri şi din partea creditorilor, dar şi din cea a consumatorilor. De partea sa, guvernul s-a împrumutat şi el masiv ca să poată face cheltuielilor militare, lăsând bugetul total nepregătit pentru momentul inevitabil când dobânzile au început să crească, iar falimentele din zona consumului privat să se acumuleze. Astfel, stimularea economiei la momentul declanşării crizei, deşi a fost o măsură bună, ca şi reforma sistemului de asistenţă medicală iniţiată de administraţia Obama, au însemnat alţi bani împrumutaţi, contribuind la agravarea problemelor bugetare.

Dar statutul Americii n-a fost lezat doar de problemele sale financiare: după atentatele de la 11 septembrie şi riposta violentă şi de lungă durată din plan militar, armonia de "melting pot" din societatea americană a cedat locul unei ostracizări a comunităţii musulmane ale cărei efecte se văd şi acum. Controalele minuţioase la îmbarcarea în cursele aeriene şi repetarea în discursurile politicienilor a unor sintagme ca "islamofascism" sau "terorism islamic" au făcut ca o populaţie şi aşa şocată de impactul atentatelor să-şi reverse asupra musulmanilor dinăuntrul şi din afara graniţelor frustrarea de a fi fost atacată atât de brutal.

Alegerea unui preşedinte de culoare şi cu ascendenţă musulmană (tatăl lui Barack Obama, deşi ateu, a primit educaţie musulmană din partea familiei) a fost citită şi ca o ispăşire a balastului xenofob cu care americanii au rămas după 11 septembrie. Însă rănile sunt în continuare deschise, după cum arată controversa din jurul construirii unui centru islamic în apropierea Ground Zero (locul unde s-au prăbuşit cele două turnuri gemene) sau, mai recent, discuţiile din jurul apariţiei chiar în aceste zile a unei cărţi de colorat "Nu vom uita niciodată 11 septembrie", în care fiecare apariţie a termenilor musulman sau Islam este însoţită de apelativele de terorist sau extremist. Nici statutul paralegal al prizonierilor de la Guantanamo, majoritatea musulmani, n-a ajutat la stingerea acestor tensiuni.

Iar America are nevoie să-şi recapete cât mai rapid încrederea în sine - dar şi admiraţia din partea celorlalţi, deteriorată de deciziile ultimului deceniu, ca să poată redeveni o putere globală, nu un jandarm temut. Greu de spus acum dacă următorul deceniu îi va fi suficient ca să treacă această încercare.