"Prin demonstraţiile organizate în toată lumea, protestatarii din clasa mijlocie şi-au exprimat insatisfacţia faţă de elitele politice şi de afaceri şi opoziţia faţă de status quo, chiar dacă în majoritatea cazurilor nu au articulat un set coerent de revendicări sau o alternativă", scrie Willem Buiter, economistul-şef al Citigroup. "Nu e clar care va fi impactul protestelor în politicile publice pe termen scurt şi mediu, dar impactul asupra dezbaterii politice şi al atitudinilor publice faţă de sistemul politic şi de business este deja notabil. Pe ansamblu, nivelul activităţilor de protest reprezintă valul cel mai semnificativ şi dispersat geografic din ultimele decenii, posibil eclipsând tranziţiile post-comuniste din 1989 şi mişcările din 1968 ale studenţilor şi cele pentru drepturi civile, din Europa şi SUA."

Buiter atrage atenţia că, fără menţinerea sprijinului clasei mijlocii, puţini lideri mai pot guverna cu legitimitate, iar rămânerea acestora la putere poate fi compromisă dacă nu recâştigă sprijinul popular, ceea ce, în vremuri de restricţii bugetare, s-ar putea încerca prin măsuri protecţioniste şi de favorizare a companiilor autohtone.

La rândul său, George Friedman, fondatorul agenţiei de analiză Stratfor, susţine că lumea "se află acum într-una din perioadele când sistemul internaţional suferă schimbări radicale într-un timp scurt", aşa cum a fost perioada 1989-1991, iar actualul ciclu al schimbării a început în 2008 şi este în plină desfăşurare, redefinind mecanismul de funcţionare al lumii într-un mod greu de prevăzut. După Friedman, schimbările simultane din Europa, China ("sever afectată de recesiunea globală") şi Orientul Mijlociu deschid perspectiva unei noi ordini globale care o va înlocui pe cea creată în 1989-1991.

În privinţa UE, Friedman estimează că europenii "sunt suficient de speriaţi ca să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar face - să ia măsuri de austeritate şi să adopte tratate care nu le plac", dar că adevărata criză politică va veni atunci când sacrificarea suveranităţii se va muta din planul teoriei în cel al aplicării ei, ceea ce nu se va întâmpla însă în 2012.

Spectrul unor răzmeriţe locale sau al revoluţiei mondiale clamate de mişcările de stradă care au luat exemplul celor din Tunisia şi Egipt e într-un fel asemănător cu cel al războiului din Iran, al destrămării zonei euro sau al unui viitor crah bursier nimicitor: mulţi comentatori le prezic, le anunţă de ani de zile ca iminente, le supraestimează, se tem de ele sau le doresc din varii motive, dar ele de fapt întârzie sau nu se întâmplă deloc. Funcţionează însă, toate, ca mecanisme de a orienta fie speranţele, fie disperarea colectivă în nişte direcţii acceptabile raţional şi integrabile într-o logică de evoluţie a societăţii. Un protestatar lăudat de analişti drept motor al schimbării lumii îşi va pierde inevitabil din radicalism, pentru că nu se va mai percepe drept victimă a istoriei, ci drept agent al ei. Iar istoria merge oricum mai departe.