Potrivit Facebook, cazul este de fapt despre activităţile de supraveghere ale SUA, iar compania nu a făcut nimic greşit.

Decizia poate complica negocierile referitoare la un nou acord de transfer al datelor, ca şi cele referitoare la o nouă legislaţie europeană în domeniul protecţiei datelor.

Companiile americane de tehnologie sunt în special îngrijorate, pentru că transferă în mod curent date din Europa în Statele Unite. „Transferurile internaţionale de date sunt sângele economiei digitale“, a declarat Townsend Feehan, director general al IAB Europe, care reprezintă companii implicate în publicitatea online precum Google, dar şi start-up-uri.

Schrems consideră că miza este un conflict mai profund între punctul de vedere legal al Europei în domeniul confidenţialităţii, ca un drept echivalent cu libertatea cuvântului, şi cel al SUA, unde consumatorii sunt solicitaţi să citească şi să accepte termenii unui serviciu al unei companii şi să decidă dacă li se potriveşte. Schrems a subliniat că nu este treaba consumatorilor să ia decizii despre alte probleme complexe, precum siguranţa alimentară sau a clădirilor: „Într-o ţară civilizată, dacă intri într-o clădire nu te aştepţi să cadă pe tine“, a arătat el.

„Nu sunt o persoană foarte privată“, a spus Schrems în luna mai, într-o discuţie cu un jurnalist al New York Times la Viena. Este un fapt pozitiv, având în vedere că activismul său l-a transformat într-o figură publică în Germania şi Austria, el apărând şi pe coperta tabloidului german Bild-Zeitung. Având o natură analitică, Schrems este mai interesat de protejarea vieţii private mai mult în principiu decât în practică. El spune că nu are nimic de ascuns, dar vrea să aibă dreptul să decidă cât şi ce vrea să dezvăluie. Nu a dezvăluit de exemplu prea multor jurnalişti că este homosexual, pentru că „oamenii ar fi gândit că nu vrea să dezvăluie informaţii personale pentru că este homosexual“.

Majoritatea oamenilor ţin la viaţa lor privată, dar dezvăluie din întâmplare tot felul de lucruri despre ei când sunt online, inclusiv obiceiurile pe care le au, orientarea sexuală şi convingerile politice. Datele obţinute online sunt deseori vândute, transferate sau combinate cu informaţii de pe telefoanele mobile sau surse offline. Toate aceste date sunt o materie primă vitală pentru afacerile de publicitate digitală, estimate să valoreze peste 80 de miliarde de dolari la nivel global, până în 2018.

Ca mulţi tineri europeni educaţi, Schrems simpatizează Statele Unite, dar contestă tendinţa companiilor din Silicon Valley de a cere iertare în loc de a cere permisiunea. „Atitudinea marilor companii este că sunt deasupra legii“, consideră Schrems.

EUROPA VERSUS SUA: O CIOCNIRE A VALORILOR.

Unul dintre motivele pentru care ţările europene iau în serios confidenţialitatea este faptul că reuneşte de fapt două drepturi. Carta Drepturilor Fundamentale a UE garantează „dreptul la respectarea vieţii private şi de familie“ şi, separat, că „toată lumea are dreptul la protecţia datelor personale“. Carta mai afirmă că reglementările de protecţie a datelor trebuie supravegheate de autorităţi de reglementare independente, acesta fiind motivul pentru care instituţiile europene de profil au atât de multă putere.

Conceptul de protecţie a datelor, separat de viaţa privată, datează de la sfârşitul anilor 1960, când computerele şi bazele de date au devenit mai sofisticate. Cu memoria celui de-al doilea război mondial încă proaspătă, ţările europene au început să aprobe legi privind protecţia datelor în anii 1970. În 1983, Curtea Constituţională din Germania a recunoscut dreptul unui individ de a controla informaţiile despre persoana sa, ca „autodeterminare informaţională“.

Pentru juriştii americani, „autodeterminarea informaţională“ poate suna mai mult ca teorie literară decât lege şi chiar şi unii europeni văd legislaţia de protecţie a datelor ca fiind bazată pe o logică uşor confuză şi supravegheată de instituţii birocratice, învechite.

Legislaţia europeană recunoaşte însă conceptul demnităţii personale, format din viaţă privată şi reputaţie, care trebuie să fie respectate. Acesta este motivul pentru care Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut anul trecut „dreptul de a fi uitat“, care permite unei persoane să ceară eliminarea dintr-un motor de căutare a linkurilor către informaţii personale, pe care le consideră inadecvate, irelevante sau care nu mai sunt relevante.

Comisarul pentru protecţia datelor din Irlanda nu a răspuns pozitiv la cele 22 de reclamaţii făcute de Schrems, astfel că în 2014 acesta a intentat un proces de tip colectiv în Austria, care a fost respins din motive de jurisdicţie. Schrems a făcut apel. Mai important este însă faptul că plângerile iniţiale ale acestuia au inspirat viitoarea legislaţie europeană de protecţie a datelor. „A fost factorul declanşator care m-a ajutat să înţeleg că nu putem continua în felul în care era aplicată legea“, a spus Viviane Reding, fost comisar european pentru justiţie, care a propus legea şi care este în prezent membru al Parlamentului European.

După decizia Curţii Europene de Justiţie de invalidare a sistemului Safe Harbor, companiile din Silicon Valley continuă să transfere date prin alte mijloace legale, iar negocierile pentru un nou acord continuă.