Steen Jakobsen, economistul-şef al Saxo Bank, consideră că zona euro n-are cum să iasă din capcana dublă a datoriilor şi a stagnării economice atâta vreme cât va continua să facă doar summituri pline de promisiuni pe termen lung, iar între timp să potolească pieţele financiare cu aceeaşi "morfină din care vor cere mereu doze tot mai mari" - injecţiile de lichiditate din partea Băncii Centrale Europene (489 mld. euro doar la licitaţia din decembrie, probabil şi mai mult la viitoarea licitaţie din februarie). Banii respectivi sunt oferiţi de BCE la costuri neglijabile băncilor, care apoi împrumută mai scump statele ameninţate de insolvenţă. Dacă explicaţia pentru acest circuit straniu al banilor e Tratatul de la Lisabona, ce interzice BCE să finanţeze direct statele, perpetuarea circuitului face din state clienţii predilecţi ai băncilor, care nu mai au interes să finanţeze economia reală.

În ciuda faptului că şi promisiunile de disciplină fiscală sau reformă, şi injecţiile de lichiditate sunt încercări ale liderilor zonei euro de a face pe plac creditorilor, adică pieţelor financiare, ceea ce acestea doresc mai mult decât orice nu s-a întâmplat însă: asumarea de facto de către Germania a datoriei ţărilor cu probleme prin emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro. Până acum, Germania a rezistat ferm, motivând că e nevoie ca mai întâi ţările respective să-şi pună ordine în finanţele publice, pentru că altminteri sacrificiul ei ar fi nu numai inutil pentru Europa, dar şi periculos pentru propria ei stabilitate financiară. Economistul-şef al Saxo Bank sugerează însă, fără s-o spună direct, că e doar o chestiune de timp până ce pieţele vor forţa Germania să facă şi acest pas decisiv.

După Steen Jakobsen, există trei scenarii posibile de acum înainte: 1) euro va supravieţui, dar una sau mai multe ţări vor părăsi uniunea monetară, probabil Grecia şi Portugalia; 2) UE va supravieţui, dar numai dacă austeritatea va fi combinată cu stimularea mobilizării rezervelor de bani privaţi prin facilităţi fiscale şi reorientarea băncilor de la finanţarea statelor spre finanţarea economiei; 3) va continua jocul între BCE, bănci şi state până la un colaps bursier, undeva în al doilea sau al treilea trimestru al anului, după care va putea să fie în fine aplicat scenariul al doilea, încununat de o reconstrucţie a UE sub forma Statelor Unite ale Europei, aşa cum au fost ele visate de Winston Churchill în 1946.

Într-o formă mai puţin romantică, acelaşi lucru îl spune şi George Soros în recentul său eseu "Cum poate fi salvat euro": impui disciplină fiscală şi încurajezi reformele structurale, dar ca să ieşi din cercul vicios deflaţionist, e nevoie de un stimul conjugat din partea UE, garantat de toate statele şi care "va implica într-o formă sau alta euroobligaţiunile comune". E interesant cum atât Soros, cât şi economistul-şef al Saxo ori alţi finanţişti care s-au întrecut până acum în previziuni catastrofice încep să vorbească aşa de frumos despre luminiţa de la capătul tunelului, iar toate ieşirile din tunel trec prin iluminarea Germaniei că trebuie să facă hatârul suprem creditorilor eurozonei.