Ştirile despre dezacordurile legate de regiunea arctică, în care statele implicate, Danemarca, Norvegia, Can-ada, Rusia şi Statele Unite, vor să îşi împartă regiunea, sunt un fapt destul de obişnuit. Situaţia din regiune are două dimensiuni, una juridică şi una politică, explică Duncan Deplenge, cercetător la Royal Holloway. În termeni juridici, statele implicate au încercat să se folosească de UNCLOS pentru a stabili graniţele şi a-şi declara drep-turile asupra celei mai mari părţi a Oceanului Arctic. Excepţie fac Statele Unite, care nu au ratificat convenţia, încă. Canada şi Rusia s-au folosit şi de prevederile speciale ale articolului 234 al UNCLOS, referitor la dreptul de regle-mentare a apelor acoperite de gheaţă, pentru a-şi întări autoritatea asupra rutelor de transport în regiunea arctică, Pasajul de Nord-Vest şi Ruta Mării de Nord.

În 2008, cele cinci state au emis o declaraţie în care se angajează ”să rezolve în mod ordonat orice posibilă pretenţie de extindere„,  folosind cadrul juridic oferit de legislaţia în vigoare. În ultimii 15 ani au avut loc astfel de solicitări pentru extinderea drepturilor exclusive asupra platourilor continentale dincolo de limita de 200 de mile ma-rine faţă de fiecare dintre graniţele continentale. Solicitările au venit din partea Rusiei (2001), Norvegiei (2006), Canadei (2013) şi Danemarcei (2014). În acest fel, numai o mică porţiune din centrul Oceanului Arctic rămâne ner-evendicată, dar apar probleme şi în legătură cu diverse teritorii revendicate de mai multe state. ONU a cerut Rusiei să ofere mai multe dovezi ştiinţifice pentru susţinerea cazului său. Acest lucru nu s-a întâmplat încă altor state, dar durata analizării solicitărilor lor arată că acest lucru se poate întâmpla. Statele Unite nu pot face astfel de cereri până când nu ratifică UNCLOS.

Întrebarea rămâne ce se întâmplă dacă statele din regiunea arctică devin mai categorice în delimitarea graniţelor naţionale. Canada şi Danemarca au luat măsuri concrete pentru susţinerea pretenţiilor lor, inclusiv dezvoltarea unor noi strategii de securitate. În 2012, Danemarca a înfiinţat o forţă militară specializată pentru teritoriile arctice.

Pe parcursul ultimului deceniu, Rusia a avansat cele mai importante planuri pentru cosntruirea forţelor de securitate în regiune, înainte de cele mai recente exerciţii militare. Din punct de vedere material, Rusia are cel mai mult de câşti-gat din dezvoltarea industrială a regiunii arctice. Rusia arctică conţine rezerve importante de hidrocarburi, diamante, metale şi alte minerale cu o valoare estimată la peste 22.400 de miliarde de dolari. Nu este de mirare în aceste condiţii că Rusia a anunţat în 2008 că va folosi zona arctică drept o bază strategică de resurse pentru dezvoltarea socio-economică a Rusiei în secolul XXI. În 2013, autorităţile de la Kremlin au spus că dezvoltarea zonei arctice va depinde în mare măsură de investiţii străine, tehnologie şi know-how.

Această aparentă deschidere către investitorii străini a fost însoţită de un intens simţ de nesiguranţă în ceea ce priveşte menţinerea influenţei Rusiei în regiune. Autorităţile ruse sunt îngrijorate de formarea unui bloc occidental în cadrul Consiliului Arctic (cele cinci state litorale plus Finlanda, Islanda şi Suedia) şi a preferat să angajeze alte state arctice în relaţii bilaterale şi regionale. Rusia este în special îngrijorată de posibilitatea ca Uniunea Europeană şi NATO să devină mai active în zona arctică, având în vedere că toate celelalte state sunt membre ale uneia sau ale ambelor organizaţii.

Preşedintele rus Vladimir Putin a vorbit public despre faptul că tensiunile trebuie menţinute la un nivel minim în regiunea arctică, în timp ce a dezvoltat un amplu program militar şi de securitate în regiune, înfiinţând în decembrie un nou comandament strategic în Arctica. Kremlinul a dovedit deja în 2013, în reacţia sa faţă de o încercare a Greenpeace de a captura o platformă petrolieră rusă, că nu va tolera nicio ameninţare a activităţilor sale economice în Arctica şi nici vreun precedent care i-ar putea submina autoritatea în apele sale teritoriale.

Rusia urmează să facă la ONU în 2015 o nouă cerere de extindere a zonei sale economice în Oceanul Arctic, cuprinzând o suprafaţă de circa 1.200 de kilometri pătraţi. Deja autorităţile din Rusia consideră situaţia un test dacă lumea ştiinţifică internaţională va accepta ştiinţa rusă.

O nouă respingere a pretenţiilor ruseşti în Arctica ar putea alimenta temerile că Rusia este încercuită de rivalii occidentali. Pe de altă parte, dacă solicitarea Rusiei va fi acceptată, restul comunităţii internaţionale s-ar putea îngri-jora cu privire la modul în care Kremlinul îşi va exercita influenţa, având graniţe atât de extinse în Arctica.

Este probabil ca înrăutăţirea relaţiilor Rusiei cu Occidentul să ridice miza pentru Kremlin, când vine vorba de-spre frontierele maritime în Arctica. Rusia a rămas implicată în Consiliul Arctic, cerând în repetate rânduri ca Arc-tica să rămână izolată de problema Ucrainei. Cu toate acestea, vecinii Rusiei vor rămâne probabil îngrijoraţi în legătură cu planurile Kremlinului de negociere a frontierelor arctice, consideră cercetătorul Duncan Deplenge.