CONTEAZĂ CE FAC FONDURILE DE HEDGING CU BANII INVESTITORILOR?

În urmă cu câteva decenii, investitorii în fonduri de hedging erau exclusiv cei cu foarte mulţi bani. Şi pentru restul oamenilor nu conta dacă bogaţii erau dornici să plătească comisioanele exagerate pentru privilegiul de a se lăuda că banii lor sunt administraţi de George Soros sau Paul Tudor Jones. În prezent, însă, investitorii instituţionali, precum fondurile de pensii, au mulţi bani în administrarea fondurilor de hedging. Într-o oarecare măsură, şefii firmelor de administrare bagă în buzunar bani care ar putea ajunge la profesori, pompieri şi contribuabili.

Comisioanele mari pe care trebuie să le plătească fondurilor de hedging explică o reorientare a investitorilor instituţionali către fonduri bazate pe structura unor indici, mult mai ieftine decât cele administrate activ. Fondurile care utilizează indici cumpără toate acţiunile din componenţa indicelui, comparativ cu cele active care încearcă să obţină randamente mai bune decât piaţa selectând unele acţiuni.

Calpers, sistemul de pensii al angajaţilor publici din California, a informat anul trecut că transferă tot mai multe active către fonduri bazate pe indici şi alte investiţii pasive. În Marea Britanie, guvernul a anunţat că aproape jumătate din activele controlate de fondurile de pensii ale autorităţilor locale vor fi transferate către fonduri care utilizează indici, pentru a economisi bani.

Industria fondurilor de hedging nu a scăpat neatinsă de această tendinţă. Investitorii instituţionali forţează unele fonduri, mai ales pe cele noi, să schimbe formula „2-20„.

„Investitorii au reuşit să modifice formula înspre „1,4-17„, măcar în cazul fondurilor noi„, a scris publicaţia The Economist, citând date ale Hedge Fund Research, firmă care urmăreşte industria de profil. Totuşi, cele mai mari şi mai de succes fonduri au fost în bună parte imune la acest trend de austeritate. Unele dintre acestea cer chiar mai mult de „2-20„. Înainte de a fi închis de autorităţi pentru tranzacţii realizate în baza unor informaţii din interior, fondul SAC Capital ar fi taxat 3.000 de dolari pentru fiecare 100.000 de dolari investiţi, plus comision de performanţă de 50%, adică „3-50„.

Structura comisioanelor  de „1,4-17„, chiar dacă ceva mai redusă, este încă foarte generoasă. La un fond de hedging de

5 miliarde de dolari administrat anul trecut cu acestă structură de comisioane şi un randament egal cu cel al pieţei, managerul ar fi câştigat peste 400 de milioane de dolari.

Chiar şi după scăderea costurilor considerabile ale administrării unui fond, suma rămâne foarte mare. Astfel că revine din nou întrebarea: cum reuşesc managerii de fonduri să scape cu aşa ceva? Industria este suficient de competitivă şi nu există motive pentru care nu s-ar aplica legile obişnuite ale economiei. Concurenţa şi declinul sumelor investite ar trebui să scadă preţurile. Ar trebui să existe cel puţin o presiune pentru schimbarea comisioanelor de performanţă astfel încât să se ţină cont şi de creşterea pieţei. Acest lucru nu s-a întâmplat însă, iar întrebarea rămâne: de ce?