Iar batalia pentru a ocupa un astfel de “gropar agreat” se duce uneori chiar cu metode neortodoxe: asa s-a ajuns ca BlackRock sa piarda la sfarsitul lunii iulie, alaturi de JP Morgan Chase si Goldman Sachs, un contract de circa 2 miliarde de dolari pe care-l castigase de la agentia federala de asigurari de pensie (Pension Benefit Guaranty Corporation, PBGC) pentru servicii de consiliere de investitii. Motivul? Ca sa ajunga la acel contract, in 2007 si 2008, atat Goldman Sachs, cat si BlackRock (si mai putin JP Morgan) l-au curtat asiduu pe seful companiei, Charles Millard (numit de administratia republicana), caruia i-au facilitat inclusiv cautarea unui job pentru momentul in care urma sa fie inlocuit din functie. Cazul este de altfel anchetat si in justitie.

Pentru Larry Fink, aceasta problema poate fi lasata pentru mai tarziu: marea sa provocare este sa le redea investitorilor increderea in pietele financiare. Deja aceasta lipsa de incredere a afectat cifrele companiei: profitul net pentru al doilea trimestru din acest an a scazut fata de anul trecut cu o cincime, pana la 218 mil. dolari, iar veniturile s-au prabusit cu 26%, pana la 1,03 miliarde de dolari. Pentru un Wall Street daramat de falimente si reevaluari in scadere a activelor contabile, cifrele BlackRock sunt mai mult decat stralucite; dar pentru Fink, omul care in fiecare dimineata a saptamanii ajunge la birou la ora 05.45, venind cu trenul dintr-o suburbie a New Yorkului, ele mai inseamna ceva.

Fink vede ultimele evolutii din pietele financiare drept inceputul unei lungi perioade de revenire lenta si expresia unei noi filozofii investitionale pe care a botezat-o “noul conservationism” (“the new conservatism”): investitorii sunt mult mai atenti la riscuri decat au fost pana acum la castiguri si prefera sa aiba portofolii cu castiguri mici, muscand astfel din comisioanele din care se hranesc bilanturile contabile ale BlackRock. Acesta a fost de altfel si motivul pentru care Fink s-a grabit sa cumpere Barclays, desi nu avea la acel moment niciun alt competitor: portofoliul “cuminte” de 1.500 mld. dolari al britanicilor, care au investit mare parte in special in companii parte a unui index recunoscut (index investment), are mari sanse sa atraga in viitorul apropiat pe cei care s-au fript deja cu vedetele pietelor de capital, platind comisioane generoase pentru actiunile acestora si obtinand in schimb pierderi usturatoare.

Dupa cum spunea si unul dintre bloggerii financiari americani, problema nu este daca Larry Fink a facut o miscare buna cumparand divizia Barclays Global Investors, ci daca compania-mama Barclays nu a facut cumva cea mai proasta afacere posibila lasand sa-i scape din mana o posibila “gaina cu oua de aur” tocmai in momentul in care se aseza pe cuibar.