În faţa acestor evoluţii, Israelul şi-a moderat tonul belicos de acum câteva săptămâni, prin vocea ministrului apărării, Ehud Barak, care a declarat că ţara lui nu are intenţia să pornească un război cu Iranul, "nu are nicio intenţie de a acţiona acum" şi că ar fi fericit dacă sancţiunile şi diplomaţia i-ar convinge pe iranieni să abandoneze programul nuclear militar. Barak a lăudat însă deciziile luate de puterile occidentale în privinţa sancţiunilor şi a sugerat că e mulţumit de poziţia SUA de a nu exclude din discuţie nicio opţiune (adică de a lăsa deschisă opţiunea unei intervenţii militare).

Fizic, poziţia SUA este într-adevăr aşa: retragerea ultimelor forţe militare americane din Irak înseamnă de fapt repoziţionarea prezenţei militare în Golf, incluzând atât plaul Pentagonului de trimitere de forţe navale în regiune şi menţinere a unei forţe terestre combatante în Kuweit, după cum scrie The New York Times, ci şi extinderea relaţiilor militare cu monarhiile bogate ale Golfului, cu strategia unei "noi arhitecuri de securitate" în zonă. La acestea se adaugă recentele declaraţii neliniştitoare ale candidaţilor la nominalizarea republicană pentru alegerile prezidenţiale din 2012, unde mai toţi candidaţii cu şanse s-au declarat potenţial adepţi ai ideii unei lovituri militare contra Iranului.

Înseamnă aceasta că s-a apropiat războiul (eventual al treilea mondial), acela prezis aproape cu satisfacţie de multipli comentatori dornici să se adeverească în sfârşit clişeul că dintr-o criză economică se poate scăpa printr-un război? Dacă evităm să vedem lucrurile ca ei, adică tratând Iranul drept simplu pretext de a declanşa orbeşte un nou război pentru resurse, vom observa că Siria, aliata din zonă a Iranului şi susţinută la rândul ei de acesta, este răvăşită de nouă luni de un război civil tot mai intens, la care puterile occidentale au reacţionat până acum cu aceeaşi reţetă ca în cazul Libiei, adică sancţiuni şi îndemnuri către preşedintele Bashir al-Assad de a demisiona.

Analiştii de la Stratfor susţineau luna trecută că pentru SUA, Israel, Arabia Saudită şi Turcia deopotrivă, o influenţă a Iranului care să se întindă din vestul Afganistanului până aproape de Mediterana, acum că SUA pleacă din Irak, ar fi inacceptabilă, aşa încât vor avea tot interesul ca regimul Assad să cadă cât mai repede. În acest context, opoziţia nerăbdătoare să-l răstoarne pe Assad a făcut săptămâna trecută o declaraţie istorică, aceea că dacă ar căpăta puterea, ar reorienta cu 180 de grade politica externă a Siriei, de la Iran către statele arabe din regiune. Putem să formulăm, aşadar, un răspuns la întrebarea dacă marile puteri occidentale vor sau nu un război cu Iranul. Nu, nu-l vor; ele nu doresc decât ca Assad să cadă.