După Al Doilea Război Mondial, naţionalismul a intrat în remisie în Europa. Până nu demult, partidele naţionaliste erau privite în mare parte ca gălăgioase, dar un fenomen marginal, însă situaţia s-a schimbat între timp.

În Franţa, Germania, Grecia, Suedia, Olanda şi Marea Britanie, liderii naţionalişti profită de evenimentele tragice din Europa pentru a susţine că au avut dreptate. Ei susţin că graniţele deschise şi toleranţa liberală promovate de Uniunea Europeană permit ca virusul jihadist să le infecteze ţările.

Le Pen a insistat la o zi după atacurile din Paris că islamul este o ideologie odioasă. Ea a spus, în 9 ianuarie, că respingerea absolută a fundamentalismului islamic trebuie să fie proclamată sus şi tare şi a cerut preşedintelui François Hollande să suspende acordurile Schengen care permit circulaţia liberă în Europa.

Între timp, Alexander Gauland, membru marcant al partidului Alternativa pentru Germania, a spus că „toţi cei care i-au luat în derâdere pe cei care au înţeles pericolul islamic au fost pedepsiţi cu această baie de sânge“.

Nigel Farage, preşedintele Partidului Independenţei din Marea Britanie, care vrea ca ţara sa să părăsească Uniunea Europeană, a spus că în Franţa există o „coloană a cincea“ a jihadiştilor, care este rezultatul politicilor multiculturale. În alegerile europene din luna mai, Partidul Independenţei a înfrânt Partidul Conservator şi Partidul Laburist, obţinând 28% din voturi, un salt mare de la scorul de 16,5% din 2009. În urmă cu 20 de ani, acest partid atrăgea numai 1% din votanţii britanici.

Vitalitatea acestor partide este rezultatul direct al eşecului elitelor politice. Prima probă este politica de austeritate autodestructivă a Germaniei, sub conducerea cancelarului Angela Merkel. Cu memoria inflaţiei galopante care a contribuit la distrugerea Republicii Weimar după Primul Război Mondial, care a facilitat ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, autorităţile de la Berlin au cerut reduceri ale cheltuielilor bugetare şi s-au opus programelor de stimulare care ar fi putut ajuta la relansarea economiilor din sudul Europei. Austeritatea a avut un efect pervers, împingând zona euro în şomaj şi deflaţie, creând condiţiile care aduc aminte de anii ‘30, când criza economică a contribuit la radicalizarea clasei de mijloc şi a celei muncitoare.

În prezent, o nouă generaţie de lideri de dreapta profită de criza economică argumentând că problema este că imigranţii musulmani iau locurile de muncă ale celor născuţi în ţările respective. Sentimentul creat, demonizarea unui grup din afară, aduce aminte de valul de antisemitism care a ajutat partidele fasciste să triumfe în anii ’30.

Crezul partidelor naţionaliste de astăzi este că Europa, leagănul civilizaţiei occidentale, este ameninţată direct de un nou val de musulmani care vor să recreeze invazia islamică care a avut loc în secolul VIII, oprită de Charles Martel în bătălia de la Poitiers din anul 732.

Scepticismul la adresa unităţii europene şi a imigraţiei este un instrument politic util şi în Germania. Partidul antieuro Alternativa pentru Germania a intrat în ultimul an în Parlamentele din Turingia, Saxonia şi Brandenburg.

La Dresda, de exemplu, au loc demonstraţii săptămânale sub umbrela Patriotic Europeans Against the Islamization of the Occident – PEGIDA. În octombrie anul trecut, numărul participanţilor era de numai 500. După atacurile islamiste de la Paris, numărul demonstranţilor din Dresda a atins recordul de 25.000, în pofida criticilor venite din partea principalilor lideri politici, în frunte cu cancelarul Angela Merkel.

În Olanda, Partidul Libertăţii, al liderului populist Geert Wilder, conduce în sondaje. În Grecia, partidul neonazist Zorii Aurii a intrat în Parlament în 2012 cu sloganul „Aşa putem scăpa de mizerie acest pământ“. În Suedia, Partidul Democrat Suedez, antiimigraţie, a atras anul trecut 13% din voturi.

Deşi partidele de dreapta au o istorie de neînţelegeri între ele, au început să colaboreze în Parlamentul European. O victorie a lui Le Pen în alegerile pentru preşedinţia Franţei din 2017 ar putea duce la sfârşitul Uniunii Europene şi posibila revenire a continentului la o colecţie de state naţionale care se ceartă între ele.

Cooperarea franco-germană, care a stat la baza Uniunii Europene încă de la formarea acesteia, s-ar putea sfârşi brusc. Uniunea Europeană a funcţionat astfel încât a permis Germaniei să lase în spate naţionalismul declarat care a condus la declanşarea a două războaie mondiale şi a creat o identitate nouă şi paşnică, în cadrul unei Europe democratice.

Succesul lui Le Pen în 2017 ar putea fi considerat de către mulţi drept o repudiere a acestei viziuni. Umbra trecutului nazist ar putea face mult prea dificil pentru orice cancelar german să colaboreze cu un lider autoritar cum este Le Pen, în inima Europei, avertizează Jacob Heilbrunn.

Instituţiile democratice europene sunt mult mai puternice decât în anii '30, dar nu este loc pentru delăsare, Heilbrunn considerând că este esenţială o conducere europeană revigorată, care să rezolve problemele imigraţiei şi cele economice. În caz contrar, visul din ultimele decenii pentru o Europă unită se va dezintegra, pentru a fi înlocuit de state naţionale combative, conduse de lideri naţionalişti. Merkel şi alţi lideri de pe continent, de exemplu, vor fi nevoiţi să permită Marii Britanii să nu accepte libera circulaţie în cadrul graniţelor Uniunii Europene.

Premierul britanic David Cameron intenţionează să întărească controalele la graniţele ţării. El vrea restricţionarea drepturilor imigranţilor în UE, interzicerea acordării de ajutoare sociale sau de locuinţe sociale imigranţilor, în primii patru ani de la venirea în Marea Britanie, şi deportarea celor care nu îşi găsesc de lucru în şase luni de zile. Dacă nu va face acest lucru, Cameron riscă să fie devansat de Partidul Independenţei condus de Farage, cu posibilitatea ca votanţii britanici să aprobe retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Demonii pe care liderii europeni au încercat să îi suprime după 1945 s-au întors, iar exorcizarea acestora nu va fi uşoară, conchide Jacob Heilbrunn.