Ar putea vreuna din „soluţiile” descrise mai sus să se repete acum şi să aibă un impact similar asupra inegalităţii?

Mulţumită schimbărilor tehnologice, războaiele chiar au evoluat. În locul mobilizărilor masive care erau posibile în urmă cu 50 sau 100 de ani, ai un război rapid, cu tehnologie modernă. Ar putea fi foarte costisitor şi perturbator, dar nu ar avea neapărat aceleaşi efecte asupra inegalităţii. În general, întreaga lume a devenit mai paşnică, iar motivele sunt multe. Acelaşi lucru este valabil şi pentru revoluţiile reformatoare. Cei mai mulţi oameni nu ar vrea să repete ceea ce s-a întâmplat în ţările comuniste mari la începutul secolului XX.

Ar putea în schimb să vină o revoluţie din partea mişcărilor populiste de dreapta?

Ei ar fi mai burghezi; nu ar fi în mod necesar foarte redistributivi. Poţi lua exemplul loviturii de stat sau a revoluţiei naziste, dar dincolo de retorică nu a existat niciun interes real pentru a aduce o egalitate mai mare.

Însă epidemiile masive încă mai par posibile după Ebola, Zika şi temerile generale privind un război biologic.

Epidemiile au funcţionat foarte bine în societăţile agrare, dar economiile moderne sunt atât de interconectate şi sofisticate că, dacă ai ucide la întâmplare doar 10% din toţi oamenii, ai putea provoca pagube reale şi destabiliza sisteme întregi. Dar nu ar avea în mod necesar acelaşi efect distributiv pentru muncitori ca în trecut. O opţiune care există acum şi nu era în trecut este mai multă automatizare. Dacă ar izbucni o epidemie mare, ai putea construi mai mulţi roboţi şi inegalitatea ar putea creşte pe termen lung.

Aşadar, dacă aceste patru moduri au fost, istoric, singurele mijloace eficiente de reducere a inegalităţii, iar acestea sunt atât de nedorit cât şi mai puţin „eficiente” decât au fost odată, încotro ne îndreptăm?

Aceasta este întrebarea. Oamenii prezentului, ca Trump în SUA şi populiştii din Europa, spun: „Uite cum stăteau treburile acum 40 de ani, să ne asigurăm că ne întoarcem acolo”. Ei merg înapoi în această perioadă postbelică, când aveai creştere economică, o clasă de mijloc în expansiune, inegalitate scăzută şi totul era minunat. Şi au dreptate, este o stare de fapt de dorit. Dar priviţi la politici, la taxe şi tarifele şi la sindicate. Toate acestea au apărut într‑un context foarte specific. Persoanele cu autoritate, lobbyiştii şi economiştii trebuie să se gândească mai bine la dezvoltarea unui mod mai nobil de a reduce inegalitatea în prezent.

A inventat cineva politici care sunt atât eficiente, cât şi realiste?

În SUA şi Marea Britanie, inegalitatea a crescut atât de mult încât politicile care ar putea fi puse în aplicare ar produce doar îmbunătăţiri marginale. Regretatul Tony Atkinson a scris o carte memorabilă - „Inegalitatea: ce se poate face?” - şi a încercat să determine costul acestor politici. El este singurul pe care îl ştiu să fi abordat problema mai în amănunt. A arătat că sunt posibile îmbunătăţiri, dar numai până la un punct. Cu cât măsurile devin mai radicale, cu atât ele sunt mai costisitoare şi cu atât este mai puţin probabil să fie implementate din cauza politicii.

Atunci, cât de mult se poate agrava problema inegalităţii când nu există voinţă politică sau resursele financiare necesare pentru rezolvarea ei?

Inegalitatea nu poate creşte la infinit. Trebuie să existe un fel de limită, dar noi pur şi simplu nu ştim unde este aceasta. Dacă funcţionezi într-o economie globalizată în care există atât de multe moduri de a obţine resurse din alte ţări sau să-ţi transferi active în străinătate, atunci există potenţial pentru o inegalitate extremă, mai ales la partea cea mai de sus a distribuţiei, aşa cum ne-am mai văzut niciodată.

Cartea dumneavoastră sugerează că această inegalitate extremă poate duce la apariţia unei clase de „supraoameni”.

Acest lucru încă nu s-a întâmplat, dar dacă vorbeşti cu geneticieni, suntem pe această traiectorie. Este deja bine cunoscut faptul că unele dintre cele mai îndrăzneţe sau discutabile din punct de vedere etic experimente au fost făcute în Asia de Est şi există un mare potenţial pentru continuarea lor. În vreo două decenii de acum încolo, ar putea fi posibil ca părinţii să creeze copii din embrioni modificaţi genetic pentru a avea însuşirile dorite de ei. Dacă aşa se va întâmpla, ai putea ajuge să ai o clasă superioară cu adevărat diferită de toate celelalte. Nu trebuie să fie neapărat genetica aceea care aduce schimbările. Mulţi oameni lucrează la implanturi care le îmbunătăţesc sau le sporesc abilităţile. Locuiesc în Silicon Valley, unde toţi oamenii vorbesc despre cum ar fi să trăieşti 1.000 de ani.

Este un viitor tulburător. Nu sunt surprins, având în vedere subiectul cărţii dumneavoastră, dar se pare că acest interviu nu se va termina pe o notă optimistă.

Există, cu siguranţă, loc pentru speranţă, dar ceea ce este puţin probabil să se întâmple este o egalizare cu adevărat substanţială, aşa cum s-a întâmplat mai devreme în secolul XX.