Criza din Siria

Lupta împotriva ISIS (Stat Islamic în Irak şi Siria / Stat Islamic în Irak şi Levant) este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai importante evenimente de anul acesta. Statul Islamic a ajuns în centrul atenţiei internaţionale în 2014, când a reuşit să ocupe mari teritorii în Siria şi Irak, şi a dobândit notorietate prin brutalitate, crime în masă, răpiri şi decapitări. În pofida atrocităţilor comise, gruparea a reuşit să atragă sprijin din întreaga lume musulmană, iar o coaliţie internaţională condusă de SUA s-a angajat să o distrugă. Forţele ce luptă împotriva ISIS au început anul acesta să slăbească gruparea jihadistă, iar acest lucru a dus la represalii sub forma unor atentate; statele cel mai puternic lovite au fost Franţa, Germania şi cele din Orientul Mijlociu. În condiţiile intensificării luptelor din regiune şi ale replicilor date de ISIS, rolul ţării noastre devine din ce în ce mai important – în acelaşi timp însă, siguranţa României este pusă sub semnul întrebării.

Cea mai importantă criză umanitară este cea din Siria, începută în martie 2011 cu revolte reprimate violent şi cu un conflict militar între serviciile de securitate subordonate regimului Bashar al-Assad, forţele opoziţiei şi grupuri teroriste, inclusiv organizaţia sunnită Stat Islamic. Bilanţul conflictului depăşeşte 270.000 de morţi.

Numărul persoanelor asediate a trecut de la 393.700 acum un an la 486.700 acum şase luni, iar acum atinge cifra de 974.080, explica la finalul lunii noiembrie Stephen O’Brien, şeful Biroului ONU pentru Operaţiuni Umanitare.

Creşterea sentimentelor antisistem

Mişcările antisistem au fost în creştere în 2016, iar liderii politici văzuţi ca „alternative” au beneficiat de tot mai mult suport - de la Donald Trump sau Bernie Sanders în Statele Unite până la Marine Le Pen şi al său Front Naţional în Franţa, Lega Nord în Italia sau Syriza în Grecia; ieşirea surprinzătoare a Marii Britanii din Uniunea Europeană s-a încadrat perfect în această categorie.

Există, evident, mai mulţi factori care au dus la ridicarea acestor mişcări, majoritatea fiind rezultatul indirect al procesului de globalizare. Externalizarea locurilor de muncă, politicile privind refugiaţii şi chiar automatizarea anumitor procese (fapt ce duce la dispariţia unor locuri de muncă) sunt doar câteva exemple în acest sens.

Apariţia unui model de dictator

Vladimir Putin - şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei -, sau Ercep Erdogan - şi procesul său de purificare a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia - sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea - în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?”

Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi”, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.” Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun”, a spus Duterte. Lista noilor dictatori este lungă şi pare fără sens să le rostim numele; dar pare că 2016 este anul în care ei şi-au propus să testeze răbdarea statelor din jur.

Tensiunile din Marea Chinei de Sud

Riscul de conflict în Marea Chinei de Sud este din ce în ce mai mare: China, Taiwan, Vietnam, Malaiezia, Brunei şi Filipine îşi dispută teritorii şi jurisdicţii, mai ales asupra drepturilor de exploatare a potenţialelor zăcăminte de petrol şi gaze. Libertatea de a naviga în regiune este de asemenea un subiect sensibil, mai ales când vine vorba de dreptul navelor militare de a opera în zona economică exclusivă a Chinei, până la o distanţă de aproximativ 300 de kilometri de ţărmul asiatic; aceste tensiuni sunt date şi de temeri privind puterea militară în creştere a Chinei şi incertitudinea privind intenţiile sale regionale. Pentru a înţelege mai bine miza, trebuie amintit că Marea Chinei de Sud este o poartă prin care trec anual 5 trilioane de dolari: aceasta este valoarea bunurilor transportate de-a lungul regiunii, fără a pune la socoteală şi faptul că jumătate dintre toate navele comerciale ale lumii traversează Marea Chinei de Sud.

Trebuie menţionat că Marea Chinei de Sud a fost întotdeauna o regiune cu potenţial de conflict, dar disputele de amploare au lipsit până relativ recent. Spre exemplu, la finalul celui de-al doilea război mondial nicio insulă din regiune nu era ocupată. În 1946 însă, China a ocupat o parte a arhipelagului Spratly; un an mai târziu, chinezii şi-au însuşit şi insula Woody. A fost practic începutul unui conflict care astăzi implică cele şase state menţionate şi, bineînţeles, Statele Unite ale Americii.