În cazul portoricanilor, procesul nu poate fi însă numit faliment din cauza unor prevederi istorice ce interzic declararea acestuia; traseul portorican va urma paşii Promesa - Actul de Stabilitate Economică, Supraveghere şi Management a statului Puerto Rico. Acesta este un act implementat de administraţia Obama tocmai pentru a permite portoricanilor insolvenţa. De ce era însă nevoie de un astfel de act?

Răspunsul este unul cât se poate de simplu: pentru că Puerto Rico nu a fost niciodată, din punct de vedere legal, un stat american, deci nu poate cere falimentul aşa cum o pot face cele 50 de state. Astfel, criticii Promesa consideră că actul continuă să trateze insula ca pe o anomalie: nu este considerată nici stat, dar nici municipalitate. Mai mult, legea nu oferă o cale pe care portoricanii o pot urma pentru a-şi câştiga apartenenţa la Statele Unite ale Americii sau, de ce nu, independenţa. Puerto Rico rămâne teritoriu american, dar nu stat american.

Ricardo Rossello, guvernatorul statului, a declarat la scurt timp după anunţul privind falimentul că Puerto Rico ”va rămâne pe drumul început, şi anume acela al negocierii de bună credinţă pentru a găsi o soluţie în ceea ce priveşte creditorii“.

Creditorii, pe de altă parte, nu văd cu ochi buni intrarea în faliment; ei mai primiseră o lovitură la începutul anului, atunci când Rosello a prezentat un plan fiscal ce includea plăţi anuale către creditori în valoare totală de 800 de milioane de dolari - mult sub cei 3,5 miliarde necesari pentru a achita toate datoriile la timp. ”Modul în care a început acest proces, cu atât de multe voci împotrivă, sugerează că drumul va fi unul lung şi extrem de complicat“, a remarcat Matt Fabian, partener la compania de consultanţă Municipal Market Analytics.

Falimentul Puerto Rico-ului va ridica un semn de întrebare şi în faţa investitorilor şi va încurca planurile cetăţenilor americani care visau la o casă pe malul mării; pe de altă parte, procedura - odată încheiată cu succes - ar putea aduce sustenabilitate fiscală şi servicii mai bune pe insulă, odată ce autorităţile ar reuşi să rezolve problema datoriei de 74 de miliarde de dolari şi pe cea legată de pensii, care înseamnă alte 49 de miliarde de dolari. ”Nimeni nu ştie exact ce urmează să se întâmple“, a spus analistul de la S&P David Hitchcock. ”Gradul de nesiguranţă e extrem de ridicat.“

n mod normal, procesul ar urma să fie similar cu cel ale oraşului Detroit, din 2013, şi cu cel al Orange County din California, din anul 1994. O comisie de supraveghere va încerca să negocieze înţelegeri prin care să reducă datoria publică cu intenţia de a trasa un plan viabil pe care un judecător federal să îl considere rezonabil. 

Ca exemplu, Detroit a intrat în faliment în iulie 2013, după ce se confruntase în anii anteriori cu un declin economic puternic; în urma căruia cartiere întregi au fost abandonate, iar criminalitatea a crescut puternic, oraşul transformându-se practic într-un simbol al crizei financiare din 2008. După doar 18 luni, justiţia americană a aprobat planul primăriei pentru ieşirea din faliment, cel mai grav de până atunci din istoria oraşelor americane, prin care au fost renegociate datorii de peste 18 miliarde de dolari. ”A fost un proces foarte dificil şi complicat. Este important să deschidem un nou capitol în istoria oraşului, prin care să revină la creştere după decenii de scădere“, declara la acea vreme Rick Snyder, guvernatorul statului Michigan.

Problema este însă următoarea: procedurile anterioare de faliment municipal, aşa cum a fost şi cea a Detroit, au demonstrat că mixul de bancheri de pe Wall Street, companii private, politicieni şi lideri sindicali reprezintă reţeta ideală pentru inerţie. Detroit a ieşit din faliment, dar oraşul a rămas în paragină.

Un lucru este însă clar: fără acţiuni concrete, economia portoricană s-ar fi prăbuşit; acum, insularii îşi pot permite din nou să spere.