Acest program de sterilizare continuă şi acum, deşi analiştii răutăcioşi s-au întrebat imediat dacă nu cumva BCE a început deja să tipărească bani, după ce la finele lui noiembrie n-a reuşit să atragă depozite pentru toată valoarea cumpărărilor de obligaţiuni.Achiziţia de datorie n-a fost însă nici temporară şi nici n-a împiedicat creşterea costurilor de îndatorare de pe piaţă ale ţărilor cu probleme: de la cumpărări "excepţionale" de 16,5 miliarde de euro, BCE a sfârşit prin a cumpăra regulat obligaţiuni, ajungând la un stoc de datorie suverană de circa 200 de miliarde de euro, iar extinderea crizei a pus banca în situaţia nedorită de a deveni finanţator al băncilor şi al statelor inclusiv prin intermediul Fondului European pentru Stabilitate Financiară.

În septembrie, Dirk Schumacher, economist senior al Goldman Sachs, aprecia că BCE "ar putea fi forţată la un moment dat să-şi rişte credibilitatea ca să evite o criză financiară serioasă", adică să-şi umfle portofoliul cu active riscante şi de calitate îndoielnică până când "pieţele îi vor pune în discuţie sănătatea financiară". Dar bineînţeles, adăuga Schumacher generos, dacă forţa financiară a BCE ar ajunge să sufere într-atât încât să fie nevoie de o recapitalizare, banca ar putea face asta tipărind bani, în ciuda pericolului inflaţionist - "ba chiar tipărirea de bani ar putea fi de fapt singura opţiune, dacă pierderile respective vor veni de pe urma intrării în incapacitate de plată a unor obligaţiuni suverane, implicând faptul că guvernele nu vor fi capabile să recapitalizeze BCE".

Mai nou, noul preşedinte al BCE, Mario Draghi, a declarat că e nevoie ca banca să asigure stabilitatea preţurilor "în ambele direcţii", adică nu numai să ferească zona euro de inflaţie, dar şi s-o apere de eventuala epocă de deflaţie determinată de măsurile de austeritate luate în toate ţările europene. Declaraţia a trezit imediat speranţele pieţelor, care au văzut în ea sfârşitul temerilor eterne de inflaţie, specifice epocii Trichet, şi deci o posibilă deschidere a băncii spre un rol similar cu cel al Fed. Lucrurile sunt complicate de faptul că, după recenta intervenţie coordonată de Fed, în care şase bănci centrale, între care şi BCE, au redus costurile băncilor de finanţare cu dolari prin aranjamente de tip swap până în 2013, dovedind deci disponibilitate de a "sări cu banul", finanţiştii au prins glas şi acum nu mai cer doar o intervenţie a BCE, ci şi o nouă intervenţie a Rezervei Federale. Charles Evans, şeful Rezervei Federale din Chicago, a declarat săptămâna trecută că "este imperios necesar ca Fed să acţioneze acum" cu "un nou stimulent monetar", spre a evita "căderea în capcana datoriilor". O probă în plus că, după miile de miliarde pompate până acum în pieţe, apelurile către băncile centrale de a tipări mereu mai mulţi bani nu au de fapt sfârşit.

În teorie, tiparniţa de bani provoacă inflaţie dacă economia nu creşte cu rate superioare celor ale ofertei suplimentare de bani aruncată în circulaţie; în practică, acţiunile Fed nu au provocat inflaţie în SUA, pentru că, după cum arăta în toamnă Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, SUA şi-au exportat pur şi simplu inflaţia: lichiditatea suplimentară pusă la dispoziţia băncilor cu scopul de a stimula economia reală a fost angajată în operaţiuni speculative, ducând la creşterea pieţelor de acţiuni, la scumpirea materiilor prime care a lovit în special pieţele emergente, la jocuri speculative pe obligaţiuni guvernamentale care au amplificat "cu perfidie" problemele statelor (conform Angelei Merkel) şi la supraaprecierea monedelor vulnerabile ("războiul mondial al valutelor" acuzat anul trecut de ministrul brazilian de finanţe Guido Mantega). Cum ştim, China a continuat să-şi protejeze moneda de războiul respectiv, de unde şi reacutizarea conflictului cu SUA pe tema avantajului ei comercial rezultat de aici.

Ar aduce acum un nou val de tipărire de bani reeditarea acestor dezechilibre?

Sau, de această dată, pieţele emergente ar putea deveni pur şi simplu aliatele statelor dezvoltate în lupta cu dezordinea periculoasă de pe pieţele financiare? Ideea e sugerată cu prudenţă de David Lubin, analist pentru pieţe globale la Citigroup, într-o notă în care susţine că în rândul pieţelor emergente câştigă teren teza că soluţia la problema datoriilor în ţările dezvoltate trece prin "represiunea financiară". Respectiv o familie de politici (plafoane ale dobânzilor, rezerve obligatorii, controale ale capitalului, taxe pe tranzacţii şi chiar naţionalizări) menite să creeze un sistem financiar mai înclinat să asiste guvernele în refinanţarea datoriilor.

Multe dintre economiile emergente mari au deja regimuri de "represiune financiară" pe care le-ar dori menţinute, dar care n-au putut combate efectele mişcării globale a capitalurilor speculative, ce le-au dat peste cap monedele şi inflaţia. Or, spune Lubin, dacă pieţelor emergente (China în primul rând) li se cere să-şi lase mai libere monedele, ca să ajute statele dezvoltate (SUA în primul rând) să-şi rezolve problema datoriilor, atunci cele emergente pot face cu succes presiuni pentru o limitare a mişcării globale a capitalurilor, cu argumentul că "ne-am lăsa monedele să se aprecieze, dacă n-ar fi aşa de mult capital speculativ în căutarea unei ocazii pe care să sară". Deznodământul ar fi, conchide analistul Citigroup, o lume caracterizată de o mobilitate mai redusă a capitalurilor, pieţe financiare mai puţin liberalizate, dar monede care fluctuează mai liber; cu alte cuvinte, un soi de mixtură între regimul Bretton Woods, dintre 1945 şi începutul anilor '70, şi epoca liberalizării financiare care i-a urmat.