2) guvernele ţărilor debitoare să aplice măsuri anticriză pe termen scurt - austeritate, creşterea veniturilor (majorări de impozite pe avere sau pe companii, privatizări, vânzări de aur, tăieri de cheltuieli pentru sănătate şi pensii), iar guvernele ţărilor creditoare să se implice în susţinerea ţărilor debitoare;

3) restructurarea datoriilor în cazurile evidente de insolvabilitate (printre care nu se află însă Italia sau Spania), recapitalizarea băncilor cu 300-350 mld. euro şi punerea în funcţiune a unui EFSF de circa 2.000 mld. euro, cu concursul băncii centrale ("BCE deţine cheia supravieţuirii euro dincolo de această fază a crizei; până acum a fost reticentă să joace rolul creditorului de ultimă instanţă pentru state, dar în ultimul timp pare să-şi fi schimbat atitudinea dogmatică de stil Bundesbank şi să fi trecut la o abordare mai pragmatică", afirmă Willem Buiter, economistul-şef al Citigroup);

4) ţările mai slabe de la periferia zonei euro trebuie să devină mai puternice prin ameliorarea competitivităţii, respectiv prin reducerea datoriei şi redobândirea accesului la finanţarea de pe piaţă.

În afară de aspectul legat de statutul BCE, reticenţa Germaniei faţă de soluţia americană se explică, într-adevăr, şi prin aspectul moral: Rezerva Federală a SUA a acceptat să aplice programele de salvare a băncilor înainte de a le cere acestora în schimb să se restructureze, motivând că pieţele financiare furioase nu au timp să aştepte; Germania, în schimb, n-a dorit ca zona euro şi BCE să se arunce cu capul înainte, de dragul pieţelor, într-un program de garantare a datoriilor ori, mai rău, de emitere a unor euroobligaţiuni ale zonei euro înainte ca statele să ia măsuri de însănătoşire a propriilor finanţe sau înainte ca băncile să ia măsuri de recapitalizare prin forţe proprii.

Dar, pe lângă aspectul moral, există aspectul eficienţei: guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, ridica săptămâna trecută problema faptului că programele de stimulare fiscală iniţiate de state de la începutul crizei n-au reuşit să relanseze economiile dezvoltate, "care cresc doar atât cât să prevină ascensiunea accentuată a şomajului şi conflictele sociale aferente, dar nu suficient încât să determine crearea de noi locuri de muncă". Guvernatorul BNR trimitea la un studiu coordonat de Stephen G. Cecchetti de la Banca Reglementelor Internaţionale, care conchidea că la rădăcina problemelor se află îndatorarea excesivă: odată ce datoria trece de 80-100% din PIB anual, aşa cum e în Japonia, SUA, Marea Britanie, Italia, Franţa sau Canada, ratele anuale de creştere economică ulterioară tind să fie cu peste o zecime de procent mai mici decât înainte.

Soluţii? Şefa FMI, Christine Lagarde, susţine că trebuie găsit dozajul ideal pentru ca măsurile de reducere a datoriei să nu fie nici prea laxe, nici prea constrângătoare, pentru că în primul caz perpetuează creşterea datoriei, în al doilea duc la recesiune. În absenţa dozajului ideal, lumea de după 2008 se transformă tot mai mult într-o mare închisoare a datornicilor, unde statele au tot mai puţine şanse să evite sancţiunea pieţelor: dacă nu iau măsuri de austeritate, sunt penalizate pentru nivelul înalt al deficitelor şi al datoriei, iar acolo unde austeritatea se aplică, sunt penalizate pentru că perspectiva relansării economice se îndepărtează. În ambele cazuri, datoria creşte în continuare.