În 1870, Nathan, fondatorul dinastiei Wildenstein, a părăsit Alsacia şi s-a stabilit la Paris, unde a deschis o galerie de artă pe Rue Laffitte. Lumea artei era în tranziţie: timp de secole, singurii oameni care au cumpărat şi vândut picturi în ulei de orice calitate au fost aristocraţii Europei; mult timp tablourile au fost folosite pentru căsătorii aranjate, pentru amante ce trebuia flatate şi palate sau castele decorate cu peisaje şi nimfe. Dar, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceeaşi aristocraţie reprezenta capătul cozii unui lung declin de 200 de ani, pus la pământ de revoluţiile industriale şi politice. Decăderea lumii vechi a coincis cu creşterea rapidă a tot ceea ce însemna noutate: americani precum Rockefeller, Frick sau Guggenheim au fost dornici să cumpere ceea ce vechea aristocraţie era disperată să vândă. Nathan Wildenstein, şi apoi fiul său, Georges, au devenit intermediari - primeau bani pentru a goli castelele de respectivele capodopere, pe care, mai apoi, le vindeau. Pentru cele mai preţioase lucrări, destinaţia ţintă erau, în mod inevitabil, marile muzee ale SUA.

De exemplu, „Cele două surori“ al lui Jean-Honoré Fragonard, un portret plin de viaţă a două femei tinere îmbrăcate elegant, aflat în prezent în expoziţia Galeriei 615 din Met. Iniţial, s-a aflat în posesia marchizului de Veri, un colecţionar de artă franceză, iar apoi a fost înmânat unui alt marchiz, într-o colecţie în Suedia. A ajuns, ulterior, la consulul general al Rusiei, iar în 1916 a intrat în posesia familiei Wildenstein. Aceştia l-au ţinut în propria galerie timp de circa doi ani, vânzându-l pentru 194.000 de dolari, unui magnat american, Edward Berwind, a cărui familie l-a dat galeriei Met. Iar acesta este doar un exemplu. În acelaşi an în care a cumpărat „Cele două surori“, Berwind a mai luat de la familia Wildenstein un tablou de 228.000 de dolari, creat de Marie-Guillemine Benoist.

În 1903 Wildenstein a deschis o galerie în New York, iar doi ani mai târziu a mutat-o pe Rue La Boetie, într-un conac proiectat de Charles de Wailly, cel care a făcut şi Odeonul din Paris. Până în 1925 s-a deschis o galerie Wildenstein şi în Londra, familia vânzând opere de artă şi încasând venituri de mii de ori mai mare decât venitul mediu anual din SUA. Dovadă şi faptul că în 1915 au cumpărat Château de Marienthal, una dintre cele mai mari case private din Paris, iar câteva decenii mai târziu şi‑au mutat galeria din New York într-un conac de cinci etaje de pe East 64th Street. Ulterior, au mai cumpărat un alt conac, ca reşedinţă de familie, la câţiva metri de cel în care funcţiona galeria. Daniel, fiul lui George şi unic lider din generaţia a treia, a fost pe cale de a transforma familia sa din simpli negustori în experţi ai domeniului. Trăindu-şi cea mai mare parte a vieţii în Paris (deşi cu avionul privat şi însemnele familiei cu cele trei potcoave albastre a făcut salturi mult mai simple peste continente), Daniel şi-a creat un stil de gentleman-savant, punând bazele Institutului Wildenstein din Paris, a cărui semnătură se află pe cataloagele raisonnés. A fost nevoie de 40 de ani pentru realizarea catalogului despre operele lui Monet, iar pentru cel dedicat lui Edouard Vuillard chiar mai mult: 60 de ani. Acestea au dus renumele familiei şi mai departe decât galeria. „Atunci când erai superbogat şi voiai să arăţi asta, mergeai la familia Wildenstein“, spune Richardson, un pasionat cunoscător al lui Picasso. „Puteai spune tuturor când te întorceai în Chicago - Oh, am fost la Wildenstein zilele astea. Mă gândesc la achiziţionarea unui Rafael“.

În multe feluri, influenţa familiei Wildenstein a atins punctul culminant în 1990, anul când Guy a devenit preşedinte la Wildenstein & Co. şi a dezvăluit Caravaggio-ul, care a ajuns pe peretele de la Met. Mult timp considerat a fi o copie, pictura era originală şi foarte valoroasă, potrivit lui Keith Christiansen, curator al picturilor europene la Met. Ştirea a fost lansată cu un catalog de 50 de pagini şi o expoziţie Met: „Caravaggio redescoperit: The Lute Player“. New York Times a scris că autenticitatea picturii este de necontestat şi a menţionat că lucrarea a fost „împrumutată pe termen lung“ muzeului. Nu s-a suflat nicio vorbă însă despre banii picaţi din cer ai familiei Wildenstein. Noul statul al „The Lute Player“ a propulsat valoarea luxrării, de la estimarea anterioară plasată la câteva mii de dolari, în teritoriul „nepreţuit“; listele celor mai valoroase picturi aflate în posesie privată i-au ridicat valoarea actuală până la 100 de milioane de dolari.

Iar atunci când Guy, în vârstă de 55 de ani, a preluat conducerea afacerilor tatălui său, strategia s-a schimbat. „Acum, cei mai mulţi bani ies din arta modernă“, spune Richardson. „Nici vechiul departament de business, care se ocupa în principal de operele marilor maeştri, nu mai merge deloc bine.“ Până la sfârşitul anilor 1990, familia a început să se dezbine şi interesul pentru zona artei, cel puţin la nivel public, a început să dispară. Se poate spune că în ultima perioadă focusul principal al familiei care şi-a clădit o dinastie din afacerile în domeniul artei s-a mutat într-o zonă mult mai concretă: banii.