Voi începe de această dată cu tabloul: „Las Meninas„ de Diego Velázquez, în româneşte „Doamnele de onoare„, sau „Familia lui Filip al IV-lea„, un tablou cunoscut, analizat şi discutat, socotit drept una dintre cele mai importante creaţii ale artei occidentale. Unii vorbesc despre măiestrie şi realism, dar eu aş privi altfel tabloul. Acesta adăposteşte o intrigă destul de complicată, reflecţii în oglindă ale regelui şi reginei, curteni, domnişoare de onoare, Velázquez însuşi undeva în fundal.

Dar, fără discuţie, figura centrală este infanta Margarita Teresa, copilul favorit al lui Filip, pe care o numea „bucuria mea„. Şi era un copil frumos şi delicat, ivit printr-un miracol într-o familie a Habsburgilor care s-a aflat în fruntea unei bune bucăţi din Europa secole de-a lungul.

În tot acest timp, pentru a-şi putea păstra privilegiile şi legăturile dinastice, membrii familiei s-au tot căsătorit între ei, iar copiii iviţi au tot avut probleme - de la cunoscuta buză a Habsburgilor la problemele lui Carol al II-lea, fratele Margaritei: invalid, cu probleme mentale, incapabil să mestece, incapabil să vorbească până la patru ani, tratat ca un copil până la vârsta de zece ani, mic de statură, lipsit de educaţie şi cu manifestări autiste.

Asta pentru că în două secole înainte de naşterea lui Carol, nouă din unsprezece mariaje din familia Habsburg au avut loc între persoane înrudite, iar din punct de vedere genetic mariajul din care s-a născut era similar unei relaţii între rude de gradul întâi.

Cum să nu fie mândru Filip de copila sa (care, în treacăt fie spus, a pierit la numai 21 de ani)? Cum să nu picteze Velázquez, un ins cult, pasionat de filozofie, religie şi frumos, o intrigă complicată în Las Meninas, într-o asemenea colcăială regală, chiar împodobită cu gulere albe, fast, bijuterii, castele frumoase şi haine elegante, asta pentru a sugera mult mai mult decât putea spune în imagini?

Mă întoc acum la PIB-ul neaoş. Creşterea pe care o etalează premierul Ponta, copilul frumos, este urmarea unei artificiu aritmetic, caracteristic de o bucată de vreme statisticilor româneşti: schimbi împărţitorul, schimbi deîmpărţitul, modifici regulile calculelor şi obţii rezultatul care ţi se potriveşte, cum ar spune reclama. Artificiul de care vorbesc este schimbarea anului de referinţă pentru calcularea PIB - fără o producţie mai mare şi fără un consum mai mare.

Nici nu putea fi altfel: politica românească, care cultivă un astfel de sistem, este, de mai bine de două decenii, gazda a tot soiul de mariaje incestuoase, pentru menţinerea privilegiilor. Şi de fiecare dată odraslele ivite din astfel de mariaje au avut defecte majore şi rezultate contra naturii şi doar artificiile de calcul, alături de conjuncturi mai mult sau mai puţin favorabile plus o societate relativ inertă, au ţinut homunculii în viaţă.

Anul trecut, ca să iau numai o părticică din PIB, din cei 5.000 km de cale ferată care aveau nevoie de reparaţii capitale au fost executate lucrări doar pe 12,8 km, iar în 2011, din totalul de 4.500 km care necesitau lucrări au fost acoperiţi doar 11 km. Frumoase cifre, nu? Dacă reparau anul trecut 20 de kilometri, cred că explodau cifrele de-a binelea.