Următoarea criză economică majoră, către care se pare că ne îndreptăm, va fi una mult mai gravă decât cea din 2008-2009. Sunt elemente de similitudine cu anii de pre-criză date de politicile economice, fiscale şi sociale prociclice, inoportun şi neinspirat aplicate şi acum, în baza cărora, investiţiile suferă în detrimentul cheltuielilor salariale şi sociale covârşitoare. Sunt însă şi multe diferenţe majore, care ne pun într-o poziţie mult mai dificilă decât atunci, cea mai evidentă fiind că în acest moment economia României nu mai dispune de forţa de muncă din 2008 care să reconstruiască acele companii şi sectoare afectate de criză. Realitatea de necontestat este că suntem mult mai puţini cei care muncim şi plătim taxe (probabil că ~ 4,8 milioane de salariaţi, conform INS), foarte mulţi români fiind deja plecaţi din ţară.

Criza forţei de muncă creează deja fondul cel mai periculos pe care se va dezvolta următoarea criză economică majoră. Oricum, România nu are o economie suficient de puternică şi poate fi afectată de multe evoluţii negative externe mai de substanţă. Nivelul redus de exporturi este dublat de o mare dependenţă de exporturile către ţările europene. n ultimii 27 de ani, niciun guvern nu a reuşit să faciliteze exportatorilor români accesul pe pieţele din America Centrală şi de Sud, pe pieţele din Asia şi Africa, astfel încât să avem o bună dispersie a riscului. Dacă anumite ţări europene dezvoltate îşi contractă importurile din România, noi vom suferi. Ele vor rezista, întrucât se pot baza pe producţia proprie, protejând astfel locurile de muncă şi taxele de colectat. România este deci vulnerabilă şi nu se poate replia la fel ca ţările dezvoltate, întrucât noi nu avem acele capacităţi de producţie (mijloace de producţie, resurse şi oameni) capabile să acopere măcar cererea internă, ci suntem dependenţi de importuri.

Criza forţei de muncă este o criză internă, ”producţie proprie“. Nu vine de afară, nu ne-a prins valul şi pe noi, ci ne-am făcut-o singuri şi încă nu o recunoaştem. Ea este de fapt o criză profundă, de fundal, care este deja aici, dar despre care se vorbeşte doar sporadic şi pentru care Statul face prea puţin. Aceasta nu va putea fi temperată peste noapte atât din cauză că nu putem atrage înapoi românii plecaţi la muncă în străinătate în ultimii ani, dar şi pentru că încă nu înţelegem cât de necesar este să atragem forţă de muncă din alte ţări (chiar din afara Europei) şi să o acomodăm cât mai repede şi bine. Sunt sectoare întregi în pragul blocajului din cauza lipsei forţei de muncă şi a creşterii continue a costurilor. Problema nu mai este că nu găseşti oameni deja calificaţi pentru acele posturi libere, întrucât cei mai mulţi angajatori sunt dispuşi să îi formeze pe cheltuiala lor, problema este că nu găseşti suficienţi oameni dispuşi să înveţe şi să muncească. ncă ni se pare ”exotic“ să aducem muncitori constructori din Vietnam, lucrători în servicii din Nepal, sau programatori din India. Aceasta este nouă realitate pe care nu o mai putem nega şi evita.

Ce este de făcut? Din păcate antreprenorii români acţionează singuri şi încearcă fiecare să-şi găsească soluţii. Statul însă poate contribui la oprirea declinului populaţiei dacă reacţionează rapid în cel puţin două direcţii: stimulează fiscal producătorii interni, astfel încât să poată deveni cât mai competitivi la export şi respectiv facilitează intrarea de forţă de muncă proaspătă de afară. Nu avem suficienţi ingineri, doctori; trebuie să putem aduce de afară. Nu suntem suficient de competitivi la export, singura soluţie prin care putem resimţi mult mai puţin efectele unei crize majore; atunci, trebuie create facilităţile pentru ca antreprenorii să poată investi mai mult în (re)tehnologizare şi trebuie motivată populaţia aptă de muncă să devină ocupată, să se recalifice şi să contribuie la societate.

Sigur că nu e plăcut şi uşor să vorbim de o nouă criză, dar e necesar să acţionăm acum, întrucât sunt semne clare că aceasta se va adânci.