La un eveniment dedicat unui vin, eu aştept să aud legende, anecdote, sfaturi şi mici trucuri, bucăţele de informaţie uşor de digerat şi pe care să le iau cu mine fără efort, uşor de diseminat semi-doct a doua zi la birou sau în cercul de prieteni. Mai aştept de la evenimente să aibă un concept clar, iar atunci când îl au, să-l dezvolte integral şi până în cele mai mici amănunte. Aştept de la cel care plăteşte un eveniment să nu accepte mai puţin decât excepţionalul de la organizatori. Vreau să treacă personal, virtual prin eveniment când acesta e în stadiul de idee şi să-mi pre-mapeze drumul către vinul său. Să iasă din papucii lui de producător sau importator/distribuitor şi să se pună în ai mei. Să vadă prin ochii mei ceea ce îmi pregăteşte.

Să-mi vorbească despre podgoria unde îi creşte strugurele ca despre casa unor prieteni - echipa lui, nu doar un versant bine înclinat la soare. Să-mi dea să gust o bucată din spiritul unui loc, al unui popor sau al unui vis îndrăzneţ. Să nu se ferească să spună ce nu i-a ieşit, chinul facerii şi disperarea noilor încercări. Să uite procesul de fabricaţie, dacă acesta nu cuprinde struguri zdrobiţi de picioare fecioare sau maturări în baricuri legendare. Să îmi vândă magie şi să cumpăr viaţa.

Scopul unui eveniment este să pună un produs sau un serviciu în lumină. Să îl încadreze în timp, spaţiu şi mai ales viaţa fiecăruia. Să îl ancoreze în memorie. Să-l alegem atunci când comandăm vin la următoarea ieşire în oraş. Din cele patru degustări la care am luat parte în ultima vreme, numai două au făcut acest lucru. Nu e o medie bună. Mi s-a arătat cum vinul merge cu cartea, merge cu mâncarea, dar nu merge cu tangoul. Cel puţin nu atunci când este tratat drept intermezzo, el, un produs născut să fie soprană, bass sau bariton.

În plus, bugetele mari şi ideile medii nu vor face niciodată un vin bun.

Ca exemplu de concept inovativ de prezentare de vin, notez demonstraţia făcută într-o seară la librăria Bastilia de scriitorul Mihail Gălăţanu, ce a povestit în paralel sau perpendicular un vin şi o carte. Cartea - "Amintiri din Provence" de Pater Mayle. Vinul - un rosé vânjos de Vânju Mare, medaliat (culmea!) în Provence. Dunăre şi Provence - două regiuni puse laolaltă, într-o geometrie care în plan arată strâmb şi care într-o seară s-au nuntit frumos într-un pahar de rosé.

Despre vin şi mâncare, poate voi scrie altădată, cu ajutorul unui somelier ca Marian Timofti şi al unui chef inspirat. Între lucrurile cu care poţi pleca acasă mai deştept de la degustare se numără cum să ţii paharul, cum să îi ghiceşti tăria după patul unghiei pe care-o face în buza paharului.

V-aş mai povesti despre crama BASF din Ludwigshafen, unde colosul cunoscut pentru produse chimice deţine a şasea cramă din Germania, cu peste un milion de sticle şi 2.000 de varietăţi de vin vechi şi nou, cea mai veche fiind din 1865 (anul înfiinţării companiei). Din câte ştiu, au şi un vin românesc însă nu-mi amintesc să ne fi spus de care.

Am mai putea vorbi despre degustările în orb sau cele verticale şi multe alte moduri de a interacţiona în mod nemijlocit şi provocator cu un vin sau mai multe. Acestea ar fi însă poveşti bune de spus de către alţi povestitori mai pricepuţi. Căci acela care prezintă vinul trebuie să fie înainte de toate un connoisseur, un băutor avizat de vin. Sau măcar un mincinos bun. Adică un povestitor bun.

Adriana Sohodoleanu este fondatoarea Biscuit.ro