Japonia ar putea fi printre primele ţări care vor adopta această tehnologie. În Ţara Soarelui-Răsare se manifestă un fenomen numit „sindromul celibatarului“, potrivit The Guardian. Populaţia tânără, sub 40 de ani, a început să-şi piardă interesul pentru relaţii, întâlniri şi sex. Numărul celibatarilor a ajuns la un nivel record, iar un sondaj din 2011, oferit de Institutul Naţional de Statistică al Japoniei, a consemnat faptul că 61% dintre bărbaţii necăsătoriţi şi 49% dintre femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 34 de ani nu sunt implicaţi într-o relaţie romantică. Un alt studiu arată că 45% dintre femeile cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani nu sunt interesate de sex. Ţara se află în cursul unei tranziţii sociale majore, iar tinerii nu mai sunt interesaţi de căsătorie sau de o relaţie de lungă durată şi caută gratificarea instantă: relaţii fără obligaţii, filme pornografice sau chiar iubite virtuale.

Japonia nu este singura ţară care trece prin astfel de schimbări, chiar dacă aici poate sunt mai accentuate, pentru că asemenea modificări apar şi în ţările dezvoltate din America şi Europa. Oamenii se căsătoresc mai târziu sau deloc, iar rata natalităţii este în scădere. Aşa că devine din ce în ce mai plauzibilă o adoptare a realităţii virtuale, dacă tehnologia se dovedeşte a fi un succes. Persoanele aflate într-o relaţie la distanţă ar elimina camerele web în favoarea unor sesiuni în lumea virtuală. Se lucrează la mai multe tipuri de mecanisme pentru a imita atingerea; în prezent există prototipuri stângace, maşinării care simulează o îmbrăţişare, un sărut sau o strângere de mână. Escapismul ar deveni de două ori mai eficient odată cu realitatea virtuală. De asemenea, sexul virtual este din ce în ce mai aproape de realitate. Deja mai multe companii produc jucării pentru bărbaţi şi femei, gadgeturi care se pot conecta la internet şi pot fi controlate de la distanţă de ambii parteneri.

Şi inteligenţa artificială a stârnit curiozitatea şi imaginaţia omului. În filmul Her, regizat de Spike Jonze, cu acţiunea plasată în viitor, inteligenţa virtuală este la ordinea zilei, iar protagonistul se îndrăgosteşte de sistemul de operare, de inteligenţa artificilă. „Povestea de dragoste dintre un om şi o inteligenţă artificială poate părea şocantă şi neobişnuită acum, însă nu trebuie să presupunem că relaţiile virtuale au o valoare mai scăzută decât o relaţie reală. Oamenii se îndrăgostesc în fiecare zi de personaje fictive din cărţi sau filme“, spune Helen Driscoll. Dacă stai să te gândeşti, deja ne ataşăm de obiecte, în special de computere, pentru că sunt entităţi cvasiinteligente, ce ne fac viaţa mai uşoară şi ne este lesne să le personalizăm şi să le îndrăgim. „Încă din anii ’70 ai secolului trecut au fost elaborate programe de terapie care întrebau, comentau, răspundeau persoanei de la consola computerului ca un terapeut real - programul Eliza. S-a observat că oamenii tind să «personalizeze» computerul, unii dezvoltând reacţii de dependenţă, alţii de furie sau rejecţie“, spune Lucaciu.

„E adevărat că dependenţa de virtual este o tendinţă actuală tot mai vizibilă. Îndrăgostirea de o persoană de dincolo de ecranul computerului sau telefonului, persoană închipuită şi necunoscută în real, concret, apare tot mai adesea. Astfel în locul unei persoane reale poate fi un robot/program“, a adăugat el.

Softbank Corp. comercializează un robot de companie numit Pepper care e capabil să întreţină o conversaţie simplă şi să răspundă la întrebări. Pepper este dotat cu o serie de senzori care sunt capabili să recunoască o faţă umană, astfel încât robotul să poată privi vorbitorul în ochi. De asemenea, Pepper poate simula câteva emoţii umane şi poate recunoaşte, după tonul vocii, dacă o persoană este tristă sau fericită, reacţionând în funcţie de stare. Bogdan Lucaciu crede că „dacă ştii că celălalt e robot, chiar bine copiind originalul, e greu să investeşti sentimente în el. Sau dacă regresezi afectiv trăieşti la limita patologiei“. „Maşinăriile nu pot înlocui relaţiile umane, o fiinţă umană e mult mai complexă decât inteligenţa artificială. Astfel de roboţi nu reprezintă un substitut“, a punctat Alfred Bulai.

Interacţiunea dintre un om şi un robot este asimetrică, arată sociologul Shanyang Zhao într-un articol ştiinţific cu tema „Roboţii sociali, un nou mijloc de comunicare“. Robotul poate fi programat să spună «te iubesc», dar asta nu înseamnă nimic pentru el. Vor putea oamenii lua vreodată în serios roboţii?

Shangyang Zhao oferă două explicaţii plauzibile în favoarea unei relaţii credibile dintre un om şi un robot. „Oamenii pot considera răspunsurile roboţilor ca reprezentând intenţiile programatorilor, astfel interacţiunea putând fi considerată ca una cu programatorul robotului, nu cu maşinăria în sine. A doua explicaţie ar putea fi faptul că, într-o interacţiune faţă în faţă, anumite indicii comportamentale tind să provoace răspunsuri umane. Voci şi feţe umane, gesturi sau semne, preluate de roboţi, sunt reprezentări suficiente pentru a obţine reacţii reale din partea oamenilor. Astfel oamenii ar putea trata un robot umanoid ca pe o fiinţă umană, deşi ar fi conştienţi de natura asimetrică a relaţiei.“

Înainte de a ajunge la ideea exprimată la începutul articolului, trebuie să trecem în revistă manechinele erotice. Abyss Creations comercializează manechinele RealDoll, păpuşi ce au căpătat o popularitate din ce în ce mai mare. Matt McMullen, creatorul acestora, susţine că a vândut peste 5.000 de păpuşi customizabile din 1996 până acum, la preţuri care variază între 5.000 şi 10.000 de dolari, conform unui articol din New York Times. Clienţii îşi pot alege corpul, culoarea pielii, părului şi a ochilor. Următorul proiect al lui McMullen se numeşte Realbotix şi reprezintă încercarea de a crea un manechin animat.

Pentru a realiza acest lucru, McMullen a angajat specialişti care au lucrat la Hanson Robotics, un laborator ce produce maşinării umanoide. El plănuieşte să creeze un robot asemănător omului, capabil să clipească, să vorbească, dotat cu un asistent digital precum Siri al celor de la Apple. Robotul se află în dezvoltare şi ar putea avea un preţ de vânzare de 30.000-60.000 de dolari. Compania îşi vinde produsul sub ideea de „femeie perfectă“. Pe lângă faptul că manechinul poate fi customizat, în funcţie de cererile clientului, este tot timpul disponibil şi satisface nevoile biologice, fără implicaţiile emoţionale complexe care vin odată cu o relaţie.

Ideea de a întreţine relaţii sexuale cu un robot sau în realitatea virtuală sunt considerate de necrezut, poate un pic perverse, însă, după cum ni s-a demonstrat de-a lungul timpului, astfel de idei şi atitudini evoluează în timp, cel mai recent argument fiind legalizarea căsătoriilor cuplurilor homosexuale în Statele Unite. Ar fi interesant de speculat când, dacă sau cum amorul mecanic-virtual ar intra în normalitate.