Tinerii care pleacă sunt viitorul nostru cultural – aşa cum acesta se anunţă acum nu este demn de talentul care continuă să iasă din această ţară şi nici de tradiţia noastră – trebuie să facem tot posibilul să-i atragem după ce şi-au făcut masterul, după ce au plecat din ţară, şi-au făcut experienţe, să vină să lucreze şi în România, nu neapărat să locuiască 365 de zile aici.“ Pentru realizarea acestui obiectiv, artistul spune că este nevoie de două ingrediente: cel financiar care „nu este întotdeauna important pentru români, îşi dau seama că nu au aceleaşi niveluri ca şi Berlin sau Londra“, dar cel mai important este interesul artistic. 

Oferă ca exemplu pozitiv festivalul Enescu: „Acesta a primit un sprijin financiar de la guvern, care este bun, nu ne comparăm cu bugetele din Salzburg, dar publicul este foarte interesat, artişti importanţi revin în ţară. Cu aceasta în minte, vă întorc înainte la anii de dinainte de Al Doilea Război Mondial, la Filarmonica Enescu: toată lumea venea aici, săptămână de săptămână. Ce vedeţi la festivalul Enescu, în două săptămâni, cu excepţia orchestrelor mari, care costă foarte mult, din punctul de vedere al artiştilor, este normal să se întâmple“.

Christian Badea a fondat în urmă cu aproximativ cinci ani Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică pentru a avea  un vehicul prin care să poată „da exemple“. Spune că a fost responsabil pentru bugete mari, în Europa şi SUA, de când se ştie, iar în România, din 2006, după ce a venit să susţină concerte, a înţeles că dorinţa de a face proiecte culturale reuşite există în rândul colegilor săi, însă majoritatea erau muzicieni ce nu se implică în probleme de finanţare şi se tem de aspectele birocratice. A luat astfel treptat decizia lansării fundaţiei sale, având ca misiune să ajute tinerii muzicieni talentaţi, facilitându-le lucrul cu mari artişti ai lumii. Spune că au ajuns să lucreze cu 100 astfel de tineri, aleşi din audiţii din mai multe oraşe ale ţării, proiect pentru care au primit ajutor de la companii de pe piaţa locală. Dificultăţile de care se lovesc sunt mai ales de ordin financiar. 

Nu oferă detalii legate de valoarea exactă a investiţiei într-un proiect de anvergura Parsifal, dar spune că e vorba de câteva zeci de mii de euro, în contextul în care fundaţia a încheiat parteneriate cu Filarmonica, Institutul Cultural Român suportă costurile onorariilor artiştilor străini, iar Rompetrol se află printre sponsorii proiectului, în urma unei întâmplări fericite, în care unul dintre vicepreşedinţii companiei a fost impresionat de un spectacol. „40% din costuri se îndreaptă spre aducerea artiştilor străini, 30-40% spre partea tehnică, importantă, fără ea devine un concert cu luminile aprinse, fără atmosferă, fără mister, fără lucrurile care dau magie.“ 

Dacă Rompetrol a fost rezultatul unei întâmplări fericite, Badea spune că în general, în ce priveşte companiile din România, situaţia atragerii de sponsori este dificilă. „Nu există facilităţi fiscale, acel 2% din profit, 20% din profit; nu există o lege a sponsorizării, nu există un sistem de sponsorizare care să se apropie cât de cât cu ce se întâmplă în vestul Europei sau în SUA. În SUA este foarte simpu: prezinţi o strategie artistică, un proiect, este evaluat şi în momentul în care întruneşte anumite criterii ale companiei, baţi palma şi se face. Aici baţi palma, apoi încep întrebările şi cel mai probabil nu se mai întâmplă nimic; mai există şi problema consecvenţei în raportul pe care îl ai cu sponsorii, unii semnează contracte şi le anulează.“

Artistul spune că în România există concepte recurente, aplicate des la cultură, la muzică: unul este onorific şi altul este pro bono. „Când vine cineva să pună o faianţă la baie, va da o factură şi va fi plătit. Când un muzician dă un concert, ne aşteptăm să fie pro bono şi întrebarea este cum îşi plăteşte acest muzician facturile.“ Oferă ca exemplu în acest sens festivalul Enescu: cu un preşedinte de onoare şi un director artistic onorific. „Vorbim despre cultură ca educaţie, hrană spirituală şi cultură ca business. O industrie de miliarde de dolari sau euro în alte ţări; şi aici ar putea fi o industrie foarte puternică.“

Christian Badea conchide spunând că cultura este un avantaj, ce poate aduce un aport economic important oricărei ţări, un exemplu în acest sens fiind Sidney Opera House. „Are o cifră de afaceri de peste 1 miliard de dolari, restaurante, magazine, baruri, o întreagă infrastructură. Se poate face şi la noi mâine, nu e nevoie de 25 de ani. 25 de ani este o scuză ca să nu faci nimic, toată lumea ştie asta.“