La standul vecinilor bulgari sunt cinci produse tradiţionale pentru care s-au constituit presidia - grupuri create de Slow Food pentru promovarea şi susţinerea producţiei artizanale, dedicate unui produs. România are la acest Salone del Gusto trei presidia – porcul de Bazna, brânza de Bucegi în coajă de burduf şi dulceţurile saxone ale Tincuţei. Bonus: câteva tricotaje made in Roşia Montană şi promovate de Darie Tica, cel care la 19 ani a pedalat pe bicicletă de la Copenhaga la Roşia Montană pentru a atrage atenţia asupra situaţiei de acolo.

Oraşul respiră, înghite, gândeşte şi vorbeşte mâncare. Sunt peste 400 de evenimente în oraş pe parcursul celor cinci zile cât ţine Salone del Gusto şi, spre deosebire de alţi ani, în 2016 salonul s-a răspândit prin tot oraşul, în pieţe, parcuri, teatre şi muzee, pe străzi şi alei. Ca şi în alţi ani însă, îşi păstrează abordarea 360 de grade – culturală, gustativă, ecologică, economică şi politică.  În paralel, în oraş au loc şi alte evenimente food – cum ar fi cel care propune alimente alternative precum greierii, iar ghidul osteriilor italiene a fost lansat într-o biserică în Venaria Reale, lângă palatul familiei regale de Savoia.

Fondatorul Slow Food, Carlo Petrini, îşi ţine unul din discursuri în fostul sediu al bursei de valori. „You are giants, we are millions“ este unul din sloganurile de anul acesta. Petrini le cere oamenilor să vadă dimensiunea politică şi culturală a mâncării, nu doar cea gastronomică. Pentru el, piacere senza dignita (plăcere fără demnitate) nu se poate. A mânca bun, proaspăt, curat şi corect / fair-trade este esenţa mişcării Slow Food şi aceasta poate fi o realitate, căci putem vota cu furculiţa. Consumatorii au o putere enormă în mâinile şi portofelele lor. 

Teatrul Carignano, clădire emblematică pentru oraş încă de la sfârşitul secolului XVII, o găzduieşte pentru câteva ore pe Alice Waters, proprietar al restaurantului Chez Panisse şi vicepreşedinte al Slow Food. Conferinţa, la care aceasta este în panel împreună cu Ron Finley, gangsta gardner, şi Edward Mukiibi din Uganda, este dedicată proiectului grădinilor de legume din curtea şcolii, început în USA cu zeci de ani în urmă şi pus în practică peste tot în lume, inclusiv în Iaşi, România, graţie demersurilor Adelei Trofin, membru al Slow Food România. Grădinăritul este o modalitate simplă şi atractivă de a valoriza terenuri goale, de a implica şi educa elevii şi a suplimenta meniul lor zilnic. Unul din rezultatele celebrate la Salone sunt cele peste zece mii de grădini iniţiate de Slow Food în Africa.

Un workshop despre zahăr ca duşman dulce pune împreună la aceeaşi masă comunităţi pentru care producţia de sirop de agave (zahăr brun de trestie) înseamnă subzistenţa cu medici nutriţionişti care spun că zahărul este acelaşi indiferent de sursă sau nume; o intervenţie memorabilă o are o reprezentantă a triburilor Navajo din SUA, care depune mărturie despre lupta lor de a impune o taxă pe produsele zaharoase care predominau dieta tribului ca urmare a politicii oficiale de ghettoizare a acestuia.

În acelaşi Teatro Carignano, Stefano Zamagni, profesor la universitatea din Bologna, şi Serge Latouche, profesor emerit la Universitatea Paris Sud, vorbesc despre necesitatea unei noi lumi, posibilă doar prin schimbarea paradigmei. „Another world is possible and necessary“, spun cei doi. 

Conceptul pe care îşi bazează discursul Latouche este cel de degrowth, ca slogan menit să contracareze ideea de dezvoltare sustenabilă apărută după conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972, idee în sintonie cu sintagma „There is no alternative“ a lui Margaret Thatcher.

Descreşterea este o mişcare politică, economică şi socială bazată pe economie ecologică, anti-consumerism şi anticapitalism. Ea nu este o alternativă, ci o matrice de alternative – de la lumea unică, concentrată pe creşterea fără limite, creştere de dragul creşterii, la lumi noi, la o diversitate de lumi. Pentru Latouche, descreşterea apare după eliberarea de homo economicus, căci mcdonaldizarea este distrugerea diversităţii. (Pentru cei interesaţi de teoria descreşterii, Serge Latouche a fost publicat şi în limba română, căutaţi în librării.)

Teoria descreşterii a fost completată de Stefano Zamagni cu trei dimensiuni contemporane importante: creşterea inegalităţilor, criza mediului şi fluxurile migratorii.

Teoria economică actuală a fost construită pe ideea hobbesiană homo homini lupus, spun ei. În paradigma omului-lup, creşterea este răspunsul, deoarece acumularea de bogăţie este o formă de protecţie. Cu cât ai mai mult, cu atât te simţi mai protejat; aceasta este baza modernităţii – nelimitarea. Însă într-o astfel de lume nu poţi construi o ordine socială bazată pe suspiciune. De aceea, zice Zamagni, trebuie schimbată baza şi propune o altă teorie antropologică – homo homini natura amico. Ieşirea din ideologia creşterii şi dezvoltării este esenţială pentru cei doi academicieni. Dar când un model de ordine socială intră în criză, există trei soluţii: revoluţia, reforma şi transformarea; răspunsul lui Zamagni pentru existenţa unei lumi noi este transformarea. Nu revoluţia, căci istoria a dovedit că oamenii se concentrează pe înlăturarea a ceva fără a fi pregătiţi să pună ceva în loc – vezi revoluţia bolşevică, tirania lui Robespierre după revoluţia franceză etc. Nici reforma nu este văzută ca soluţie viabilă, căci nu este decât o peticire, o ajustare, iar într-o epocă în care consumul înseamnă distrugere sau anulare şi oamenii se consumă, sunt obsoleţi, nu pot fi ajustaţi.

Transformarea cere inteligenţă practică şi curaj – trebuie schimbate regulile jocului, iar pentru aceasta este necesar un curaj de chirurg. „Tu es ergo sum“ (Tu eşti, deci exist şi eu) nu există în teoria actuală a creşterii, dar este o idee centrală a strategiei transformative, iar mâncarea poate fi baza, pivotul de la care se pleacă. Până atunci, să mâncăm bun, proaspăt, curat şi demn! Şi nu uitaţi, putem vota cu furculiţa!