Echilibrul între corp şi minte

Există o categorie importantă de oameni pentru care faptul că Amy Cuddy a ţinut să dezvolte al doilea cel mai vizionat discurs pe site-ul TED înseamnă foarte mult. Speech-ul profesoarei de psihologie de la Harvard Business School, vizionat de 34 de milioane de ori, arată modul în care suntem definiţi şi percepuţi de ceilalţi în funcţie de limbajul propriului trup. În regnul animal, expresiile nonverbale ale puterii şi dominaţiei ţin de expansiune, subiecţii se fac mari, se extind, ocupă mult spaţiu; se deschid. Oamenii procedează la fel şi când deţin puterea, dar şi când se simt puternici pe moment. Când se simt fără putere fac exact invers, se strâng tot mai mult, se fac mici. Când e vorba de putere, contrabalansăm elementele nonverbale ale celorlalţi.

Este doar un prim execriţiu din „Prezenţă“, cartea scrisă de Cuddy în siajul discursului TED, menită să ajute oamenii să devină conştienţi de semnalele transmise de corpul lor şi să-i ajute să îşi construiască prezenţe puternice, menite să genereze respect şi încredere în propria persoană. Sigur că asta nu trebuie să se transforme într-un soi de Kabuki prost, cu personalităţi „răcnite“ şi prost jucate, ci mai degrabă identificarea căilor care vă vor transforma în mod natural într-o prezenţă alfa. Pare complicat şi va deveni complicat dacă veţi dori asta; dar dacă în timpul unei discuţii sau al unei prezentări veţi adopta posturile corespunzătoare, puterea va veni în mod firesc, însoţită de autenticitate şi pasiune. Şi asta nu este tot: puterea poate fi cedată, interlocutorul poate fi ascultat cu atenţie şi asta se traduce, în cele din urmă, tot printr-un câştig de putere, pentru că astfel ceilalţi capătă încredere în noi, pot fi obţinute informaţii utile şi ajungem să-i vedem pe ceilalţi ca pe nişte parteneri potenţiali.

Şi nu, nu competenţa este valuta supremă în relaţii, aşa cum suntem tentaţi să credem de cele mai multe ori, ci încrederea este cel mai important factor al evaluărilor la care suntem supuşi. Prezenţa lui Amy Cuddy este mai adâncă şi mai pătrunzătoare decât speech-ul de la TED, în paginile cărţii veţi descoperi de exemplu o analiză amănunţită a sindromului impostorului, care macină nu numai oameni obişnuiţi, ci şi scriitori de talia lui Neil Gaiman, sau despre rolul magic al haka în cultura jucătorilor All Blacks. Sau, şi asta sper să vă minuneze, legătura neaşteptată dintre dimensiunea ecranelor şi a dispozitivelor cu care lucraţi şi sentimentul de putere: cu cât ecranul este mai mic, cu atât mai lipsiţi de fermitate sunt utilizatorii; aşa că de fapt smart‑phone-ul, în loc să ne facă mai productivi şi mai eficienţi, ne subminează aceste bune intenţii. Şi mai e şi postura aceea cocoşată pe ecran...

Jocurile privatizării

Există în presa românească şi mai cu seamă în presa economică un soi de tendinţă, scrii şi pare că ai putea să spui mai mult decât scrii, dar ceva te reţine. Am avut impresia asta citind şi cartea lui Adrian N. Ionescu, „Jocurile privatizării“, apărută la Editura Integral. Volumul este o relatare personală a unui jurnalist de specialitate, care a colaborat cu publicaţii importante din prsa economică, o istorie subiectivă a înfiinţării şi evoluţiei bursei româneşti postrevolţionare. Fiecare capitol are personalitatea sa şi din acest punct de vedere „Jocurile privatizării“ este interesantă: personaje pe care le-am cunoscut, de care am citit şi de care am auzit, vorbesc sau sunt pomenite în contextul istoriei recente a pieţei de capital.

Oficiali ai statului, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, FMI şi Banca Mondială, consultanţi, oameni de afaceri mai mult sau mai puţin controversaţi, politicieni şi membri ai guvernelor, brokeri, şefi ai bursei şi organisme de control şi supraveghere, toţi şi-au găsit locul în carte, alături de privatizări, listări, negocieri sau tranzacţii dubioase, şi, din acest punct de vedere, cred că ar fi fost nevoie de un număr mult mai mare de pagini. Autorul subliniază o anume dualitate, o anume nesiguranţă a bursei româneşti, care, deşi oferă, cel puţin în această perioadă, randamente de top mondial, a rămas un soi de curiozitate, accesibilă doar unei elite.  De remarcat aprecierea lui Sergiu Oprescu, preşedintele Alpha Bank şi fost preşedinte al Bursei de Valori: „Piaţa de capital din România a semănat cu Ciuleandra, pe care toată lumea o lua la dans, dar nimeni nu o lua de nevastă. Conform logicii dintr-o anumită perioadă, bursa era bună de arătat, ca să ne împăunăm cu ea, să dăm bine în diverse poze internaţionale“.

Cum prea multe studii pe tema capitalismului românesc postrevoluţionar nu s-au scris, cartea lui Adrian Ionescu este importantă pentru că unu, există şi a fost scrisă, şi doi, pentru că surprinde caledoscopic şi plăcut etape esenţiale şi inside-uri din primele două decenii ale pieţei de capital. Un exerciţiu pe care presa românească de business, atâta câtă mai este, ar trebui să-l repete, atâta cât se mai poate.