Cel mai bun exemplu de astfel de actionar minoritar la noi este Fondul Proprietatea, care prin administratorul sau, compania Franklin Templeton, a reusit in doar cateva luni sa fie mai tare decat statul, daca ne gandim doar la blocarea formarii "campionilor nationali" energetici sau la blocarea donatiei de 400 de milioane de din profitul Romgaz catre stat. Greg Konieczny, managerul de fond al FP, este cunoscut prin declaratiile sale ca statul si-a batut joc pana acum de valoarea companiilor din energie, luand decizii proaste si politizand conducerea in loc sa responsabilizeze managerii.

Intre deciziile proaste acuzate deopotriva de FMI, de Franklin Templeton si de alti investitori este sistemul de subventii practicat prin si pe seama companiilor de stat. Vacile sacre ale economiei, spunandu-le asa pentru ca nu s-a atins nimeni de statutul lor privilegiat, au fost de fapt folosite ca vaci de muls in folosul pacii sociale: vanzarea de energie ieftina catre ArcelorMittal de catre Hidroelectrica, de pilda, sau vanzarea de gaze ieftine catre combinatele chimice detinute de Ioan Niculae s-au intamplat fie pentru a mentine jos tarifele platite de populatie, fie pentru a evita restructurarea sau inchiderea unor capacitati care ar fi dus la intrarea in somaj a mii de oameni. Pretul a fost profitul sacrificat al companiilor de stat, protestele concurentilor privati de pe pietele respective (E.ON, de pilda, a multumit deschis FMI ca i-a cerut Guvernului sa liberalizeze pretul gazelor) si, pe termen mai lung, taxe mai mari si inflatie.

Acum, o renuntare brusca la politicile de subventii apare drept la fel de periculoasa ca pastrarea lor pe termen nedefinit. "Liberalizarea preturilor la energie trebuie analizata atent in raport cu capacitatea de reluare a cresterii economice la un nivel rezonabil pe termen mediu (PIB-ul potential fiind estimat la 3,5% pe termen mediu) si mai ales in contextul formarii anticipatiilor inflationiste, fiind posibila o atitudine prudenta a investitorilor in demararea unor proiecte intr-un mediu cu inflatie ridicata", afirma Lucian Anghel, economistul-sef al BCR; deja liberalizarea anticipata a preturilor la gaze l-a facut pe Jeffrey Franks sa estimeze ca inflatia ar putea ajunge la 6% in acest an, desi FMI e chiar cel care cere liberalizarea.

Altii, in schimb, trateaza liberalizarea preturilor administrate doar in contextul unei privatizari totale a "cat mai multe companii de stat posibil" (Consiliul Investitorilor Straini). E aceasta de dorit? Sa vedem ce s-a intamplat cu companiile pomenite la inceputul articolului de fata: unele au ramas cu capital majoritar de stat, dar restul actiunilor sunt in proprietate privata (Antibiotice), altele au fost privatizate cu investitori romani (Rafo, combinatele de ingrasaminte), altele (Romgaz, Oltchim, Tarom) au ramas in proprietatea statului, iar altele au fost vandute unor actionari straini privati sau de stat (Sidex, Petrom, companiile de distributie de gaze, BCR, Banca Agricola, cinci din opt distributii de energie).

In putine cazuri statul - respectiv contribuabilul - a reusit sa scape ieftin privatizand, atata vreme cat fie a preluat datorii ale societatilor respective ca sa le poata face atractive pentru investitorii straini, fie a subventionat firmele si dupa privatizare, oferindu-le energie sau gaze ieftine. Totusi, exemplul unor companii ca Petrom, BCR, Dacia sau ArcelorMittal releva clar ca respectivele costuri n-au fost in zadar, atata vreme cat investitorul strain le-a rentabilizat, iar pierderile de personal n-au dus la razmerite sau dezechilibre sociale de nesuportat. La aceasta se adauga argumentul, adus de ambasadorul american, al investitiilor necesare pentru modernizare, estimate la 10 miliarde de dolari in sectorul energetic si care nu pot fi asigurate doar prin management privat sau prin privatizare partiala cu investitori de portofoliu, pentru ca statul nu are si nici nu va avea suficienti bani ca sa faca el insusi investitiile.

Luand lucrurile din acest unghi, ideea de management extern privat si de privatizare partiala pe bursa raman solutii de tranzitie, menite sa castige timp pana dupa alegerile din 2012: insusi mersul negocierilor cu FMI arata ca statul a reusit sa evite formula maximala, a unor privatizari totale si rapide la Tarom sau Oltchim. La fel, listarea Romgaz sau vanzarea unor noi pachete din Petrom, Transelectrica si Transgaz se mai poate amana sub diverse pretexte, asa cum s-a facut si pana acum, iar managerii privati nu se vor instala inainte de inceputul anului viitor. Privirea in urma insa, la cum arata economia in anii '90 si mai tarziu, sugereaza insa ca oricat de mult s-ar amana, pierderea de catre stat a controlului pana la urma tot se intampla. Diferenta fata de atunci e ca vocile care cer scaderea influentei statului s-au inmultit: FMI nu mai e deloc singur cand cere privatizare si un macelar pentru vacile sacre.