Aşa că în urmă cu trei ani Heineken şi-a propus să promoveze Affligem în mai multe ţări. „Trebuia identificat însă consumatorul“, spune brand managerul mărcii care are acum vânzări anuale de 350 de hectolitri. L-au găsit întruchipat de bărbaţi de 40-45 de ani, care au un nivel financiar confortabil, sunt consumatori de vinuri bune şi băuturi rafinate, sunt interesaţi să gătească. Berea nu este ieftină, spune reprezentantul Heineken, pentru că e scumpă chiar şi producţia ei, care durează mai mult decât în cazul altor mărci.

La fabrica aflată în Opwijk, la 20 km de abaţie, aflăm că durează şase săptămâni de la momentul în care este făcută o comandă până când este livrată berea. Procesul de fabricaţie este mai lung decât în cazul altor beri, pentru că licoarea este supusă unei fermentări suplimentare. Berea este pusă în sticle cu adaos de zahăr, iar apoi, vreme de 14 zile, sunt ţinute într-un beci încălzit. În urma acestui proces cresc numărul gradelor alcoolului, dar şi volumul de dioxid de carbon, prieten cu berea.

Pe piaţa românească segmentul berilor tradiţionale este atât de mic încât nu poate fi măsurat, iar partea leului (peste 90%) din piaţa totală este adjudecată de berile produse local.

Berăria de la Opwijk este mică, lucrează în ea doar 17 oameni în schimburi, de luni dimineaţă până vineri seara târziu. Aici doar se produc cele cinci tipuri de Affligem (dintre care una doar imediat după recoltă), iar îmbutelierea are loc în alte fabrici, pentru că, spune directorul unităţii, oraşul este mic iar creşterea numărului de camioane care ar veni să încarce şi să descarce sticle sau doze ar deranja locuitorii.

Fiecare dintre cele cinci beri ale gamei are o reţetă proprie. De pildă, malţul folosit la varianta blondă este doar uşor uscat, iar cel folosit la producerea sortimentului double (brună) este intens uscat, până capătă o culoare foarte închisă. În reţete sunt folosite şi mirodenii; unele seamănă cu mixuri indiene, altele au arome familiare, dar nu le dezvăluie nimeni numele precis. În fabrică lucesc şi acum trei vechi tancuri de cupru, care nu mai sunt folosite, pentru că unele noi, de inox, nu influenţează gustul berii şi se curăţă mai uşor.

Surprinzător este şi felul în care se toarnă în pahar blonda Affligem: sticla se manevrează cu grijă, pentru că are drojdie aşezată la fundul sticlei, care nu trebuie tulburată. Într-un pahar mare, care aduce mai degrabă a pahar de vin decât de bere, este turnată aproape toată licoarea, până mai rămân doar câţiva centimetri de lichid, turnaţi într-un alt păhărel. Evident, în vreme ce paharul mare are o bere limpede, în cel mai mic se află un lichid tulbure, pe care se pare că unii consumatori îl beau ca pe un shot (da, ca la tequila). Alţii preferă însă să amestece berile, aşa că mă întreb oare: de ce le mai toarnă separat? Fiecare pahar, spun degustătorii pricepuţi, are arome şi gusturi diferite. Unii găsesc note de pâine proaspătă, banane, mirodenii şi chiar urme de vanilie.