La Burj al Arab, singurul hotel din lume considerat de şapte stele şi unde se vinde cel mai scump cocktail din lume (27.000 de dirhami), accesul se face doar în funcţie de rezervări prealabile, chiar şi staţionarea lângă acesta fiind interzisă curioşilor. Una dintre cele mai frumoase perspective asupra acestuia o oferă însă plaja publică Jumeirah Beach Park, o plajă cu nisip auriu, zone verzi şi palmieri. Dubai are numeroase plaje, dar o parte din ele aparţin hotelurilor şi presupun intrarea contra cost, în schimbul a unei sume cuprinse între 150 şi 700 de dirhami, aşa că aceasta este una dintre puţinele care oferă o imagine autentică asupra vieţii de aici: soarele apune lângă Burj al Arab, în timp ce numeroşi localnici şi turişti – pakistanezi, indieni, chinezi, ori alte naţionalităţi – se scaldă în apa Golfului Persic. Zilele de miercuri şi joi sunt dedicate femeilor, astfel încât şi femeile arabe să aibă acces la plajă.

Ieşind din Dubai şi mergând spre emiratul Fujairah, o altă lume se dezvăluie: o şosea perfectă îşi croieşte drum printre munţii din orogeneza hercinică, în care stau înfipţi ca nişte scobitori stâlpi de electricitate. Câteva ţarcuri de cămile sunt răsfirate pe marginea drumului, iar deseori câte o casă luxoasă semiterminată îşi face loc în mijlocul deşertului. Fujairah este emiratul care găzduieşte cea mai veche moschee din EAU, dar şi cea mai mare rafinărie, unde sunt transportate majoritatea zăcămintelor din Abu Dhabi şi Dubai. Iar pornind din Dubai spre Abu Dhabi, un alt peisaj autentic poate fi observat:  locul în care întoarcem la peisajul original deşertic de ţară, unde beduinii pe cămile îşi conduceau turmele de capre, ori făceau negoţ folosindu-se de sambuca (ambarcaţiune tradiţională). După descoperirea petrolului, situaţia beduinilor s-a schimbat radical, iar cămilele au ajuns să fie folosite doar pentru turişti sau pentru cursele de cămile, un sport popular aici. Cămilele au fost înlocuite de maşini luxoase, iar între cele două emirate a fost creată, începând cu 1985, una dintre zonele libere, industriale ale oraşului Dubai, în vecinătatea portului comercial al Dubaiului. Aceasta a fost creată în scopul de a-i încuraja pe investitori să vină în Dubai. Dacă în oraş orice investitor are nevoie de un sponsor local – un asociat implicat în acţionariatul firmei – pentru a deschide o afacere, aici nu este nevoie de un astfel de partener local, iar taxele sunt şi acestea mai scăzute. În apropierea zonei se observă şantiere intense, în locul în care se va crea expoziţia mondială Expo 2020, ce ar trebui să atragă peste 20 de milioane de turişti în cele 6 luni în care se va ţine. Spre comparaţie, toate cele 7 emirate au o populaţie de circa 9 milioane de locuitori.

În Abu Dhabi – „un Braşov al emiratelor“, după cum mi-a spus un angajat român de aici – spaţiile verzi sunt mai numeroase, iar recordurile internaţionale mai puţine: zgârie-nori există şi aici, spre exemplu Etihad Towers, reprezentând cinci blocuri cu aceeaşi arhitectură dar de înălţimi diferite, iar Jumeirah Etihad Towers, reprezentând chiar locul unde s-a filmat o scenă din ultimul film Fast and Furious. Există şi aici totuşi cea mai înclinată clădire, al doilea cel mai scump hotel din lume – Emirates  Palace, un fost palat al primului preşedinte, transformat din 2005 într‑un hotel de lux de 5 stele. Aici se află cea mai mare recepţie a unui hotel din lume, cât şi cea mai mare grădină a unui hotel, iar turiştii pot savura o cafea şi o brioşă în conţinutul cărora se află aur în schimbul a 50 de de euro.

Faptul că localnicii sunt mai puţini la vedere, atât în Dubai, cât şi în Abu Dhabi, se datorează faptului că peste 75% din populaţie este formată din străini: în Dubai, de pildă, trăiesc peste 200 de naţionalităţi, iar spre deosebire de New York şi Londra, locuite de sute de ani de străini, expaţii Dubaiului sunt la prima generaţie. „Este un loc de tranziţie, nimeni nu vine aici ca să rămână pentru totdeauna, dar se câştigă foarte bine, atât timp cât îţi faci treaba“, spunea unul dintre numeroşii români întâlniţi în emirate, majoritatea angajaţi în industria hotelieră. Numărul mare de naţionalităţi aduce şi o diversitate de stiluri culinare diferite, de la mâncare iraniană, libaneză, specialităţi arabe până la specialităţi româneşti, într-un restaurant aflat în zona Dubai Marina, achiziţionat recent om de afaceri de naţionalitate siriană.

Paritatea dirham-leu este de aproape 1 la 1, însă extremele pot fi observate şi în funcţie de preţurile de aici: dacă un pachet de ţigări costă aproape jumătate din preţul unuia aici, preţul mediu al unei mese depăşeşte 80-90 de dirhami, neincluzând alcoolul, care este interzis în majoritatea localurilor, procesul de obţinere a licenţei fiind anevoios.

Numărul turiştilor români care aterizează în Dubai în fiecare sezon se îndreaptă spre 10.000, potrivit lui Abdullah Aridi, director de business development al Alpha Destination Management, una dintre cele mai mari companii din industria turismului locale  din Emiratele Arabe Unite. Potrivit acestuia, preţurile pentru cazare încep aici de la 80 de dolari pe noapte, în cazul unui hotel de trei stele, iar clientela este diversă, fiind reprezentantă atât de turişti, cât şi de reprezentanţi ai mediului de afaceri autohton. Pachetele turistice pentru Dubai au un preţ care porneşte de la 495 de euro, iar cheltuiala medie pentru o vacanţă în acest oraş este de 700 de euro de persoană pentru un sejur de o săptămână, potrivit Christian Tour. Cererea pentru vacanţe în Dubai a explodat în ultimii doi ani, în 2014 înregistrându-se creşteri de 200% faţă de anul anterior, transmit reprezentanţii aceleiaşi surse. Cele câteva zboruri pe săptămână ale transportatorului aerian naţional TAROM sunt concurate din 2013 de alte două companii aeriene - Flydubai şi compania low-cost Wizz Air. Potrivit estimărilor, între cele două oraşe zboară anual în jur de 50.000 de pasageri.