Pe partea cealaltă a dealului vederea spre port este mai optimistă. Legendarul castel al Oului, vechi de un mileniu, găzduieşte în continuare locuitori şi birouri ale micilor antreprenori, iar sutele de iahturi din jur dau impresia unui mic cuib de milionari. Probabil că nicăieri în Europa nu există un contrast atât de puternic într-un oraş, între luxul afişat în golfuleţele pline de ambarcaţiuni de lux din partea de vest şi lumea pestriţă din est.

La fel de probabil, nu există pe continent un alt oraş în care să nu existe niciun soi de limite între cele două zone şi niciun indiciu de diferenţă de clasă sau statut. Napoletanii par că îşi văd de treaba lor în orice parte s-ar afla, fie că e portul de iahturi, fie că sunt străzile de cumpărături care se intersectează cu alei rezidenţiale unde rufele stau la uscat la vedere, la fel ca în oraşele portugheze sau în favelele braziliene: impresia generală este că napoletanii îmbră-ţişează turiştii, atâta timp cât nu trebuie să-şi modifice modul de viaţă ca să le facă pe plac. Schimburile de replici se fac răstit, ca într-o ceartă, la magazin dacă repeţi preţul în semn că ai distins printre îngânările graiului local eşti răsplătit cu un ironic "Bravo", iar dacă la pizzerii reacţionezi surprins când ţi se cere o mică sumă pentru schimbarea feţei de masă (da, faţa de masă se plăteşte separat!), se arată revoltaţi. Iar dacă mai ceri şi ketchup la pizza, rişti să-i enervezi.

Există un ingredient cheie fără de care niciun turist care vizitează Napoli nu poate spune că a trăit o experienţă completă: pizza! Aici au inventat-o şi nicăieri în lume nu e mai bună! Ar putea fi datorită blatului subţire, care nu are nevoie de mai mult de 5 minute în cuptor, ar putea fi de la roşiile acelea mici pasate şi întinse fără alţi aditivi sau, în fine, ar putea fi atotputernicul ulei de măsline, contează mai puţin. Aşteptarea care nu durează niciodată mai mult de zece minute aduce pe o farfurie largă de 30 de centimetri o porţie din raiul napolitan din care simţi orice aromă, capricioasă sau nu, de patru sau mai puţine anotimpuri, îndrăcită sau cu jambon.

Fie că zăboveşti la o pizzerie, fie că te aventurezi pe străduţele înguste, lungi şi slab luminate, experienţa din Napoli nu e completă fără un scurt pelerinaj la cele mai preţioase moşteniri: situl arheologic Pompei şi vulcanul Vezuviu. Vezuviu, uriaşul din care ies aburi într-o după-amiază mai ploioasă, sau Pompei, urbea antică extrem de avansată, cu trotuare, treceri de pietoni pe blocuri de piatră şi băi termale, care stă ca mărturie tragică a acceselor de furie ale gigantului pot răpi mai bine de 10 ore din timpul unui turist conştiincios. Ambele pot fi vizitate cu Circumvesuviana, trenul care circulă până în Sorrento-ul din cântecul lui Pavarotti. Parcurs într-o zi de weekend, nu există prilej mai bun de a vedea "tânăra generaţie" napolitană în acţiune.

"Dopo di noi nessuno!" Aşa stă scris pe pereţii gărilor de pe traseu şi Ludovic al XV-lea probabil că nu a sperat niciodată în timpul vieţii la aşa urmaşi. Dacă reuşeşti să-ţi croieşti drum printre puştii care dorm pe platforma dintre vagoane şi ai noroc să prinzi loc pe scaun, rişti să te trezeşti lângă ceea ce seamănă cu o haită într-un plin ritual tribalic: pumni care lovesc geamuri şi scaune ritmic, tropăituri şi scandări. Desfăşurarea e mai mult de afişare decât de speriat, dar poate intriga uşor turistul care meditează la vilele îngropate de la Pompei.

Sunt multe de spus despre Napoli şi multe de criticat, în special din cauza reputaţiei îndoielnice a băieţilor "care împart aceeaşi casă", iar un periplu de câteva zile ar putea fi aproape nedrept pentru ce are de oferit oraşul. Probabil că cel mai adesea turiştii se mulţumesc cu o mini-aventură şi câteva poveşti interesante de spus prietenilor, însă există ceva magic în imaginea oraşului care, redescoperit pe canapea în timp ce vizionezi pozele de concediu, te face să te apuci involuntar să plănuieşti următoarea excursie acolo.