CONCLUZII PRELIMINARE:

Saturn, Neptun şi celelalte planete de pe litoral servesc carbohidraţi şi zaharuri la micul dejun şi multe proteine la prânz şi seara. Între mese, gogoşi, porumb fiert şi clătite. Oamenii stau încă la cozi la autoservire, se împrietenesc la o discuţie despre preţul meniului la hotelurile cu nume de judeţ şi îşi aduc la masă apa şi pâinea din cameră.

Poate unii dintre cei ce citesc se vor încrunta şi nu vor crede. Nu mai există aşa ceva - oameni ce îşi aduc pâinea de acasă, familii ce îşi gătesc cina pe balconul camerei de hotel. Ei bine, nici mie nu mi-a venit să cred că toţi cei care l-au votat pe Nicuşor Dan reprezintă mai puţin de 7% din populaţia Bucureştiului.

ÎNCADRARE ÎN CONTEXT

Tradiţional, bucătăria românească este grea, iar bucătăria restaurantelor de pe litoral este... tradiţională. O bucătărie ţărănească cu transfigurări burgheze şi prin urmare cu aport caloric mare. O bucătărie făcută pentru oamenii muncii, nu pentru demoazele. Să nu ne minţim singuri - nici bucătăria boierească nu stă bine la capitolul salate - de exemplu, tratatul de artă culinară "Dictatura gastronomică. 1.501 feluri de mâncări" din 1935 a lui Constantin Bacalbaşa (colecţie coordonată de Dan-Silviu Boerescu la Grupul Editorial Trei, 2009) listează salatele pe trei file şi jumătate. Prin comparaţie, proteina animală de pe lângă casa omului are dedicate 123 de pagini, în 10 capitole.

Peştele este tratat însă separat, ca şi racii, midiile şi celelalte orătănii acvatice şi beneficiază de peste 20 de pagini, ceea ce ar putea fi suficient ca sursă de inspiraţie pentru meniul estival, dacă ar exista interes. Tot bucătărie românească este şi aceea. Cherhanalele din Neptun o ştiu şi o fac bine.

Având o istorie (sau o foame atavică) în spate - mă refer aici la istoria mică, a obiceiurilor domestice - este evident că nu ne putem rupe uşor de cea mai bună dintre legume - porcul. Peştele şi legumele crude sunt încă departe în preferinţele noastre culinare.

PARAMETRI SAU FARFURIA DE CONTROL

Ce faci la Marea Neagră când nu e vreme de plajă şi nu ai poftă de şaorma? Treci graniţa în Bulgaria împreună cu celelalte câteva zeci de maşini pofticioase şi mănânci scoici la ferma de la Dalboca.

Singura întrebare aici este - pe stânga sau pe dreapta? Personal am încercat ambele restaurante în decursul anilor. Calitatea mi se pare egală, însă priveliştea este infinit mai spectaculoasă la cel din dreapta.

Bucătăria bulgărească de pe acest mal de mare nu este neapărat rafinată, în ciuda aparenţei (dacă nu ştiaţi, melci şi scoici se mănâncă şi la noi, pe malul oltenesc al Dunării, de sute de ani, de către ţăranii români). Este însă bine articulată pe ideea centrală a fermei de scoici, arată apetisant şi se încadrează perfect într-un mediu natural în care mâna omului a intervenit cu zgârcenie.

Tocăniţa cu scoici, roşii, prune şi nuci nu e uşoară, dar e dulce. Orezul à la Burgas e doldora de scoici, supa are smântână dedată la carne de midii, iar frigăruile vin cu un sos dulce-iute, ce aminteşte puţin de cel thailandez. Luate la bani mărunţi, preparatele sunt gustoase şi decente, nimic spectaculos. Puse în context, fac să merite cu vârf şi îndesat cei câţiva zeci de kilometri parcurşi până acolo şi înapoi. Bulgaria oferă astfel ceea ce caută un turist la mare: sentimentul de vacanţă, uşorul aer exotic care lipseşte tocăniţei de acasă.