Până acum România nu a reuşit să aibă o creştere economică echilibrată, ci a avut o creştere bazată preponderent pe un singur pilon: înainte de criză consumul, acum exporturile. Investiţiile au rămas constant pionul sacrificat. Referindu-se la modelul de creştere economică al României înainte de criza mondială, oficialul Băncii Mondiale a amintit că ascensiunea economiei a fost stimulată foarte mult de capitalurile relativ ieftine venite din străinătate care au impulsionat creşterea consumului intern şi a domeniilor non-tradable.

Iar acum ea susţine că trebuie pus accentul pe alte forme de finanţare şi trebuie profitat de statutul de ţară membră a UE, care oferă o piaţă uriaşă pentru exporturi. Boardul Băncii Mondiale va discuta spre sfârşitul lunii mai noua strategie de parteneriat între instituţia financiară de la Washington şi România, o strategie pe patru ani (2014-2017) care presupune acordarea unei linii de credit de 1 miliard de euro pe an pentru proiectele de dezvoltare din România axate în principal pe trei domenii: sănătate, educaţie şi incluziune socială.

Laura Tuck, vicepreşedinte al Băncii Mondiale pentru pentru Europa şi Asia Centrală, completează lista personalităţilor internaţionale care au ajuns la Bucureşti. România este unul dintre cei mai mari clienţi ai Fondului Monetar Internaţional (FMI) din Uniunea Europeană, care continuă în mod atipic să beneficieze şi de asistenţa tehnică şi financiară a Băncii Mondiale, se află pe podium ca volum al investiţiilor în portofoliul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), dar şi în topul investiţiilor Băncii Europene de Investiţii (BEI). În aceste condiţii, România a intrat anul trecut pe „radarul„ şefilor acestor patru mari instituţii financiare internaţionale. Christine Lagarde, şefa FMI, Jim Yong Kim, preşedintele Băncii Mondiale, Sir Suma Chakrabarti, preşedintele BERD, şi Werner Hoyer, preşedintele BEI, au ajuns în 2013 la Bucureşti.

În contextul mondial actual, caracterizat prin creştere economică lentă, volatilitate pe pieţele financiare, un declin al investiţiilor străine şi o intensificare a rolului instituţiilor financiare internaţionale, au apărut discuţii legate de coincidenţa venirii celor patru mari şefi ai instituţiilor financiare la Bucureşti. Care să fi fost semnificaţia şi impactul vizitelor celor patru? Şi nu cumva România ar avea nevoie şi de vizita unor mari şefi de companii şi bănci private din lume, care să susţină proiecte pe piaţa locală? Dacă ne uităm la expunerile acumulate de cei patru mari finanţatori multilaterali pe România, interesul acestora nu pare deloc întâmplător.

FMI şi Banca Mondială s-au poziţionat imediat după 1990 drept principali creditori ai României şi au susţinut uriaşul pachet de circa 20 miliarde de euro din 2009, în timp ce BERD a ajuns începând din 1991 la un volum de business de peste 6 miliarde de euro pe piaţa locală. BEI a împrumutat România cu circa 10 miliarde de euro.

În ultimii ani, circa 90% din banii noi din exterior care au mai venit în România au fost împrumutaţi de către stat, iar firmele private şi băncile şi-au reînnoit liniile de finanţare. Datoria externă totală, care include atât datoria statului, cât şi cea privată, oscilează în jurul pragului de 100 miliarde de euro, faţă de 21 miliarde de euro în decembrie 2004 şi 72 mld. euro în decembrie 2008.

Vizita şefilor FMI, Băncii Mondiale, BERD şi BEI a adus România în vizorul pieţelor externe, dar pelerinajul lor la Bucureşti a dat bine şi pentru ei, având în vedere că programele aplicate de instituţiile financiare în România pot fi arătate ca modele de succes, iar România poate fi privită ca un elev model, după cum au comentat analiştii.

Există însă şi un revers al medaliei. Dependenţa României de acest tip de instituţii poate da naştere la o serie de întrebări, în condiţiile în care ţări mai avansate din regiune în frunte cu Polonia şi Cehia lucrează de mai mulţi ani preponderent cu grupuri financiare private. De asemenea, nevoia permanentă de asistenţă din partea unor instituţii precum Banca Mondială şi FMI evidenţiază slăbiciuni mari la nivelul capacităţii administrative a autorităţilor şi a expertizei, mai ales pe zona politicilor economice şi fiscale.