Anul 2011 s-a încheiat cu o inflaţie de 3,14%, în ţintă, în timp ce în 2012 România a ajuns la o rată a inflaţiei de 4,95%, în afara intervalului ţintit, în urma producţiei agricole slabe, a scumpirii energiei, a gazelor şi a petrolului, precum şi din cauza deprecierii leului. Cererea slabă din economie nu a putut contrabalansa o serie de creşteri de preţuri. Iar traiectoria sinuoasă a inflaţiei a poposit în 2013 la un nesperat 1,55%.

În anii de criză, angajamentul de ţintire a inflaţiei a intrat în conflict cu posibilitatea ca BNR să contribuie la contracararea recesiunii. Astfel, mult timp BNR a ţinut dobânzile sus în lupta cu inflaţia, în timp ce economia se afunda în recesiune şi multe companii nu aveau acces la finanţare, iar creditarea în lei nu era încurajată.

În vara anului 2008, analiştii explicau că eficienţa ţintirii inflaţiei este testată de criza externă, din cauza amplitudinii fără precedent a şocurilor sub forma scumpirilor.

Şi într-adevăr, lupta cu preţurile a devenit mult mai dură pe fondul crizei financiare internaţionale şi al scumpirii explozive a petrolului şi a altor materii prime. Pe lângă ţinta de inflaţie, BNR a avut de acomodat obiective uneori contradictorii legate inclusiv de politica de curs de schimb şi de reglementările în domeniul creditării – adică a trebuit să controleze cursul şi să ţină în frâu creditarea.

La un moment dat, în dezbaterile de specialitate şi-au făcut apariţia formulări de genul „ţintire a inflaţiei de tip light„ sau într-o manieră „originală„, având în vedere că, dincolo de declaraţii, BNR nu putea să facă abstracţie de evoluţia cursului de schimb, fiind „suspectată„ multă vreme că de fapt ţintea cursul de schimb – adică îl ţinea sub control –, şi apoi inflaţia. Oficialii BNR au respins însă sistematic astfel de teorii.

Stabilitatea preţurilor şi cea financiară au fost şi vor rămâne principalele îndatoriri înscrise în „fişa postului„ BNR.