Per total, majorarea cotei unice la 22% corelată cu o scădere a TVA de la 24% la 22% ar fi adus un plus de venituri la buget de 1,4% din PIB. Plasarea rapidă pe piaţă şi apoi părăsirea la fel de rapidă a ideii de majorare a cotei unice, în condiţiile divergenţelor şi ale lipsei de comunicare din USL, are însă un efect negativ asupra unui guvern care pare iarăşi incapabil de coerenţă fiscală: „volubilii politicieni români au deschis o uşă periculoasă, dându-şi singuri o lovitură la capitolul credibilităţii„, apreciază Muscalu.

IN CALITATE DE CREDITOR AL ROMÂNIEI, tot FMI are cuvântul decisiv şi acum, la negocierea bugetului pe 2014, iar primul document cu care Guvernul se prezintă e a doua rectificare bugetară a anului, necesară pentru adaptarea la o gaură de venituri de 3,8 mld. lei pe tot anul, printr-o tăiere a estimărilor de venit cu 3,4 mld. lei şi o tăiere a cheltuielilor cu 2,2 mld. lei, ceea ce înseamnă o revizuire în plus cu 0,2% din PIB a deficitului bugetar, la 2,54% din PIB. Cel mai dureros aspect al rectificării este că scad cu 1,2 mld. lei cheltuielile cu investiţiile, care cuprind şi cheltuielile pentru programele cu fonduri europene.

Conform notei critice a Consiliului Fiscal la adresa planului de rectificare, în aceste condiţii „sunt rezerve serioase„ faţă de posibilitatea de a realiza ţinta anuală de fonduri europene atrase, în condiţiile în care nivelul intrărilor (5,03 mld. lei la finele lui septembrie) reprezintă mai puţin de jumătate din suma estimată pentru tot anul (12,15 mld. lei), „iar estimările guvernamentale cu privire la performanţa de absorbţie au fost sistematic mai mari decât realizările„.

Neputinţa guvernelor de a se ţine de un program fiscal pe termen lung capabil să fie de folos economiei e o boală veche, iar opiniile Consiliului Fiscal au fost constant critice la adresa construcţiei bugetului încă din 2010, când şi-a început activitatea. Lipsa unei strategii de alocare a banilor pentru investiţii, nerealismul prognozelor de venituri şi neputinţa de a găsi o structură optimă de taxare, bazată şi pe alte soluţii în afară de apelul la pârghiile clasice (impozit pe venit, CAS, TVA şi accize) figurează încă din rapoartele adresate guvernului Boc, unde era criticat faptul că impozitul pe avere, taxele pe mediu sau redevenţele pentru exploatarea resurselor minerale au rămas printre cele mai mici din Europa.

La aceasta se adaugă fixismul în gândirea guvernanţilor, care au ignorat două reguli fiscale de bază, explicate de mult de Consiliul Fiscal: când scazi o taxă (cum a fost în 2005 când a apărut cota unică), gradul de conformare voluntară a contribuabililor e stimulat doar o perioadă, după care începe să scadă (vezi grafic pag. 30), iar statul trebuie să găsească alte pârghii de taxare; când majorezi o taxă, gradul de conformare urcă doar pe termen scurt, întrucât contribuabilii au nevoie să de timp ca să se adapteze (aşa a fost în 2010 după majorarea TVA), însă după câteva luni creşte din nou evaziunea.

Aşa se explică faptul că, dincolo de scuza actuală cu restructurarea ANAF care a afectat colectarea în ultimele luni, economia subterană s-a tot extins: anul trecut a ajuns la 24,5% din PIB faţă de peste 19% din PIB în 2008, conform INSSE, în timp ce evaziunea fiscală a depăşit 81 mld. lei, faţă de aproape 60 mld. lei în 2008, după calculele Consiliului Fiscal.

Pe de altă parte însă, nici atunci când cheltuielile de investiţii au crescut cu preţul scăderii celor sociale, conform viziunii guvernelor Boc, efectul pozitiv în economie şi în viaţa cotidiană a cetăţeanului s-a lăsat aşteptat. Ceea ce spuneau anii trecuţi Cătălin Păuna, economistul-şef al Băncii Mondiale la Bucureşti, sau guvernatorul BNR Mugur Isărescu, rămâne valabil şi acum: banii se duc în „găurile negre„ ale investiţiilor publice neterminate, inutile sau mult supraevaluate la atribuirea contractelor, iar România are în continuare cea mai slabă infrastructură din UE după toate standardele (Eurostat, topul competitivităţii globale al FEM). Guvernul Ponta a dorit să împuşte doi iepuri anunţând suprimarea unor investiţii rămase de pe vremea fostei puteri: în numele eficienţei, dar şi în numele nevoii de a se încadra în deficitul bugetar fără a tăia din banii pentru majorările de salarii şi pensii, adică punctul principal al politicii de stânga asumate de USL.

Şi această pârghie s-a cam epuizat însă, ajungând aproape de punctul de unde începe să ameninţe nu doar ţinta de deficit, ci şi creşterea economică. În ultimii ani, „cel mai mic deficit bugetar pentru ultimul trimestru s-a înregistrat în 2012, pe seama unei reduceri drastice a investiţiilor, însă o nouă reducere n-ar mai oferi acum statului suficientă marjă de acţiune, ţinând seama de nivelul lor deja scăzut„, arată analiştii Raiffeisen.

Aşa se explică impasul bugetar actual, devenit vizibil prin apariţia ca din neant a ideii de majorare a cotei unice. Iar dacă ea a fost abandonată, nu înseamnă că în locul ei au apărut soluţii care să reflecte o filozofie fiscală cu bătaie mai lungă de câteva luni.