Calitatea şi relevanţa învăţământului pentru mediul de afaceri sunt mai slabe inclusiv decât în alte ţări din est: în top 500 universităţi la nivel mondial din punctul de vedere al relevanţei învăţământului pentru mediul de afaceri, Polonia are două universităţi, România nu are niciuna.

Aşa a ajuns să se deplaseze centrul de greutate în diversele rapoarte şi studii cu liste de priorităţi pe care instituţiile externe le recomandă periodic guvernelor din România, de la simpla flexibilizare a pieţei muncii, văzută ca garanţie a succesului în atragerea de investitori, cum era în primii ani după criză, spre strategii de ameliorare a ofertei de educaţie şi calificare a forţei de muncă, sau de la investiţiile în infrastructură spre investiţiile în educaţie. Această tendinţă e legată de faptul că guvernele europene, analiştii, investitorii şi-au dat seama că ambiţioasele obiective de competitivitate europeană sau măcar de reducere a şomajului nu pot fi atinse numai cu ieftiniri ale forţei de muncă. Raportul de recomandări ale Comisiei Europene 2014 pentru programul de convergenţă arată că România ”are un procent ridicat şi în creştere de tineri care nu sunt încadraţi profesional şi nu urmează niciun program educaţional sau de formare (17,3% în 2013)„ şi acuză insuficienţa resurselor financiare şi umane pentru ameliorarea calităţii învăţământului, declinul puternic al învăţământului profesional şi tehnic, rata crescândă şi printre cele mai ridicate din UE de părăsire timpurie a şcolii, necorelările între competenţele absolvenţilor de învăţământ superior cu cerinţele pieţei, legătura slabă între companii şi mediul universitar şi participarea printre cele mai scăzute din UE la activităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii.

Reacţia aproape reflexă ar fi aici, pe lângă reamintirea mersului chinuit şi păgubos a ceea ce s-a numit la noi reformă a educaţiei, şi blamarea guvernelor pentru că nu au respectat ţinta de cheltuieli de 6% din PIB pentru învăţământ, fixată prin Legea educaţiei, iar alocarea de fonduri de la buget rămâne sub media UE (4,13% în 2011, faţă de media UE de 5,34%). ”Aş vrea să atrag însă atenţia asupra ipocriziei foarte multor discuţii care au loc în spaţiul public când este vorba despre cheltuielile statului cu educaţia„, afirmă Radu Crăciun. ”Noi ne uităm la ponderea cheltuielilor raportată la PIB şi o comparăm cu cât cheltuiesc alte ţări raportat la PIB, dar nu poţi să te compari la cheltuieli cu fruntaşii Europei când este vorba de alocările pentru educaţie, sănătate sau apărare, iar când e vorba de veniturile raportate la PIB să fim printre ultimii în Europa. Deci dacă ne dorim să avem cheltuieli pentru educaţie raportate la PIB similare cu ale altor ţări, trebuie să avem şi venituri raportate la PIB comparabile cu ale altor ţări. Până atunci, nu avem cum, matematic, să avem cheltuieli mai mari.„