Noua Comisie Europeană condusă de Jean-Claude Juncker a făcut referire recent la ideea unei armate europene comune, după cum echipa Barroso propunea instituţii de justiţie comune; esenţial este însă suportul economic al acestei unificări europene, atâta vreme cât zelul dinainte de criză al statelor din Est de a-şi fixa termene de aderare la zona euro a cam dispărut, iar relansarea slabă a economiei după criză a hrănit forţele politice centrifuge, eurosceptice. Aşa se face că ideea Uniunii Bancare a devenit o soluţie atât de atractivă: deşi ea implică tot pierderi de suveranitate a statelor, la fel ca toate iniţiativele de unificare instituţională, acest gen de pierdere de suveranitate pare în favoarea statelor, întrucât de la începutul crizei încoace a devenit clar că statele de unele singure n-au nicio şansă în faţa forţei şi a solidarităţii marilor bănci. Un exemplu este Iniţiativa de la Viena, creată în 2009 sub auspiciile CE spre a proteja de efectele dezintermedierii bancare bruşte ţările est-europene.

Şi, ceea ce e mai important, axarea pe Uniunea Bancară îndulceşte în mod evident în ochii contribuabililor ideea de aderare/participare la zona euro, după ce aceasta a ajuns aproape să se identifice cu austeritatea. Acum, dimpotrivă, viitorul Europei este prezentat ca un fel de paradis unde băncile, mântuite de păcate prin pocăinţă şi restructurare, susţin cu responsabilitate economia reală a UE şi se bucură de respectul comunităţii: „Sectorul bancar are mult de făcut pentru reconstruirea încrederii. Părţi din sistemul bancar va trebui să se schimbe. Şi în toate părţile sistemului să se afirme valori puternice, o cultură a reconectării cu societatea, cu companiile, cu clienţii. Dacă băncile pot face asta, vor avea în mine un susţinător care va promova contribuţia pe care ele o aduc la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă“, declara în urmă cu câteva zile Jonathan Hill, noul comisar european pentru servicii financiare, la o conferinţă bancară europeană. Abordarea poate să pară ciudată dacă ne amintim că în viziunea guvernului britanic, de pildă, unificarea europeană trece pur şi simplu prin deschiderea reală a graniţelor economice, adică liberalizarea pieţelor, a muncii, a comerţului, digitală şi aşa mai departe; viziunea britanică este însă mai apropiată de cea a SUA, unde finanţarea economiei depinde mai mult de pieţele de capital şi mai puţin de bănci, 
ca în UE.

Din această perspectivă se explică, deci, susţinerea pe care BNR, instituţia responsabilă cu procesul de aderare a României la Mecanismul unic european de supraveghere bancară, a avut-o de la bun început pentru aderarea ţării la Uniunea Bancară, având în vedere că 70% din activele nete ale sistemului bancar din România sunt în mâinile unor entităţi bancare financiare din străinătate, majoritatea din zona euro şi, aşa cum spunea anul trecut guvernatorul Mugur Isărescu, e de preferat ca România să aibă iniţiativa şi să afle direct de la Frankfurt ce se discută la BCE în loc să afle indirecy, de la şeful Erste, de pildă. Acum, viceguvernatorul Florin Georgescu explică mai departe că dacă pentru ţările din zona euro apartenenţa la Uniunea Bancară este automată, iar România îşi propune ca dată de aderare anul 2019, „rezultă că aderarea la Uniunea Bancară nu presupune, în fapt, decât alegerea momentului în timp la care devenim parte a acestui mecanism. Aderarea la Uniunea Bancară înainte de momentul adoptării euro reprezintă o opţiune preferabilă, deoarece deciziile la nivelul Mecanismului unic de supraveghere se vor reflecta oricum la nivelul sistemului bancar românesc“, dată fiind prezenţa mare a capitalului din zona euro în structura băncilor de la noi.

În acelaşi timp, aderarea la Uniunea Bancară poate contribui la accelerarea adoptării monedei unice, afirmă Florin Georgescu, deoarece „consolidează stabilitatea financiară şi încrederea în sistemul bancar naţional, inclusiv prin diminuarea riscului de contagiune regională“. Totodată, aderarea „înlătură stimulentele dezintermedierii din partea băncilor cu capital străin şi, astfel, sprijină o creştere sustenabilă a creditării. Aceste evoluţii favorabile contribuie, la rândul lor, la o convergenţă reală mai rapidă prin faptul că o activitate de creditare mai dinamică generează o creştere mai substanţială a PIB“.