Ce e de făcut? Nouriel Roubini acuză Germania că a impus ţărilor de la periferia zonei euro "deflaţia recesionistă", adică austeritate fiscală, reducerea costului muncii şi depreciere reală a monedei prin ajustarea preţurilor, în loc să fi promovat soluţia lui, "reflaţia simetrică" - transformarea BCE într-un creditor nelimitat de ultimă instanţă al statelor, o depreciere cu 20-30% a euro care să transforme deficitele de cont curent în excedente şi lansarea unor stimulente fiscale în centrul zonei euro, care să ajute indirect şi ţările de la periferie ce nu-şi pot permite aşa ceva. E corect ce propune Roubini? "Ceea ce dl. Roubini nu menţionează e că ţările din Europa au nevoie realmente de reforme structurale. Acestea nu trebuie amânate. În multe ţări, pieţele muncii nu mai sunt competitive, asistenţa socială s-a extins necontrolat, competitivitatea afacerilor rămâne în urmă şi sectorul public nu mai funcţionează, nemaivorbind că nu e eficient", spune Henk Paardekooper. "Dacă nu abordează aceste probleme, Europa nu va ieşi niciodată din criză. Reforma e dureroasă şi va fi simţită de mulţi, dacă nu de toată lumea, dar este inevitabilă."

De la acest nivel al discuţiei în jos, spre cazurile particulare, nu rămâne decât să ne ferim de confuzii. Christine Lagarde, şefa FMI, pledează de multe luni pentru relaxarea austerităţii care omoară creşterea economică în zona euro, ceea ce nu înseamnă însă că FMI vrea o întoarcere la risipa veselă dinainte de criză, ci doar o eşalonare raţională a efortului de reformă. Cei de la Citigroup explică aceasta când vorbesc de pericolul ca Italia să cadă în acelaşi cerc vicios în care a căzut Grecia: "În ultimii doi ani, marele efort de consolidare fiscală făcut de Italia a dus la o cădere peste aşteptări a economiei, care la rândul ei a anulat mare parte din foloasele aceleiaşi consolidări fiscale. E puţin probabil ca economia să-şi revină în următorii doi ani, ceea ce înseamnă că efectul de bulgăre de zăpadă va continua să mărească îndatorarea statului". Acesta a fost şi sensul deciziei de săptămâna trecută a liderilor europeni de a uşura povara datoriei Greciei prin amânarea unor plăţi.

Mai nou, Eric Berglof, şeful BERD, afirmă că ţările din Est nemembre ale zonei euro ar trebui să nu fie supuse aceloraşi criterii de disciplină fiscală drastică ale zonei euro (datorie publică sub 60% din PIB, deficit bugetar sub 3% din PIB, mai nou deficit structural zero). Un argument al lui Berglof e că nici măcar ţările din Vest nu s-au încadrat vreodată corect în principiile fiscale pe care şi le-au propus prin Tratatul de la Maastricht, iar celălalt e că ţările din Est stau în general mai bine la aceşti indicatori decât cele din zona euro şi deci îşi pot permite să "crească pe deficit".

În ce priveşte România, Eugen Şinca, economist al BCR, estima săptămâna trecută că în cel mai rău scenariu posibil, acela al unei creşteri economice constant anemice, de 0,8%, şi "în lipsa oricărui efort de a continua consolidarea finanţelor publice", datoria statului ar putea ajunge abia la 48% din PIB şi abia după 2020 (!). Pentru noi, problemele sunt altele, nicidecum cele de disciplină bugetară: economia va fi lovită la anul de efectele liberalizării preţurilor la energie, cerută de FMI, ale majorării accizelor şi ale restructurărilor din companiile de stat. Aşa încât, când ne gândim la 2013 ca la un an mai greu, ar trebui să vedem mai clar diferenţele dintre noi şi alte state şi, în consecinţă, să adaptăm politicile lor în funcţie de economia noastră şi nu invers. Spune Eugen Şinca: "Ameninţarea de bază e legată acum de creşterea economică slabă, care nu doar împiedică progrese ulterioare în zona finanţelor publice, dar este incompatibilă cu convergenţa standardelor de viaţă cu cele din zona euro".