Pe termen scurt (încă o dată), avem de-a face aici cu două categorii de risc. Pe de o parte, în perioadele când pieţele sunt foarte agitate, investitorii tind să evite în bloc zonele şi activele presupuse riscante, fără atenţie la nuanţe: e ceea ce remarca preşedintele Băsescu atunci când spunea că CDS-ul României a crescut în ultimele luni, în linie cu celelalte din Europa de Est, deşi România şi-a făcut temele în materie de austeritate. În acest caz, se aplică iar şi iar ceea ce ne spunea în iunie Lucian Anghel, economistul-şef al BCR: e nevoie să fim mai mult decât perfecţi" din punctul de vedere al disciplinei fiscale, să evităm orice greşeală, orice act de politică populistă şi să ne promovăm cât mai agresiv progresele în străinătate, la reuniuni şi conferinţe internaţionale, oriunde sunt prezenţi investitorii, tocmai pentru a evita să fim judecaţi în bloc.

Pe de altă parte însă, lipsa totală de nuanţe cu care era tratată Europa de Est în 2009, considerată groparul economic al Europei, s-a mai atenuat, dacă ne uităm doar şi la percepţia actuală de risc asupra Ungariei, cu mult superioară celor din restul regiunii, dar şi la faptul că România e considerată constant mai riscantă decât Polonia, Cehia sau chiar Bulgaria, din motive care ţin strict de structura economiei şi de calitatea mediului de afaceri, aşa cum o arată clar ultimul raport al Băncii Mondiale din seria "Doing Business", în care poziţia României s-a înrăutăţit faţă de anul precedent (vezi grafic).

Cât priveşte percepţia asupra zonei ca întreg, ţările est-europene sunt acum mult mai pregătite să facă faţă crizei decât în 2009, afirmă Juraj Kotian, şef al diviziei de cercetare macroeconomică şi pentru instrumente cu venit fix din Erste Group. "Cu excepţia Ungariei, ponderea datoriei în PIB pe ansamblul regiunii este cu peste 10% mai mică decât media zonei euro şi mult sub limita din Tratatul de la Maastricht. Acest argument era valabil şi în 2009, însă de atunci, investitorii au început să diferenţieze mai mult, nu numai între ţările din Est, ci şi între cele ale zonei euro", spune Kotian.

Al doilea argument e amploarea ajustărilor făcute între timp: deficitele fiscale structurale s-au redus puternic (România e aici campioană de departe, cu o reducere de la aproape 9% în 2007 la 3,3% estimat pentru 2011), iar programele cu FMI au majorat confortabil rezervele valutare. Al treilea argument e faptul că acum se află într-un alt punct al ciclului economic: ţările din Est nu mai funcţionează peste, ci sub potenţialul lor economic, spre deosebire de 2009, astfel încât orice estimare de reducere a creşterii nu va mai trebui să ia în calcul vreo "aterizare forţată" a unor economii supraîncălzite.

Problema rămâne, aşadar, tot în curtea României, pentru că diferenţierea făcută de investitori între o ţară şi alta ne poate avantaja sau nu în funcţie de ceea ce se întâmplă în mediul de afaceri de aici, nu la Bruxelles sau în zona euro. Cel mai bine a rezumat situaţia Jeffrey Franks de la FMI: pieţele caută ţări vulnerabile, iar atunci când le găsesc, le atacă; important ca România să fie suficient de protejată astfel încât nu ea să fie cea atacată.